Din povestile lui Victor Eftimiu (2)

Un "Millet" original

Prietenul meu Adolphe C, astăzi milionar, proprietar de castel în Fontainbleau, împărţea cu noi, acum cîţiva ani, mizeria, plictiseala şi farmecul Cartierului Latin.

Ca să scăpăm de odaia sărăcăcioasă a hotelului de pe rue Cujas şi de întunericul cafenelei „Vachette”, ne adă­posteam pe vreme de ploaie în muzeul „Luxemburg", iar cînd era senin, rătăceam prin grădina uriaşă de la spatele muzeului. Eram credincioşii statornici ai cartierului. Aveam un nobil dispreţ pentru Parisul modern ce se americaniza în fiecare zi. Nu treceam Sena cu lunile. În cartier vei găsi întotdeauna zece boemi, cari pun mai presus „Odeonul" decît „Comedia franceză", fiindcă e în cartier, „Luxembur­gul” mai presus decît „Luvrul", fiindcă „Luvrul” e dincolo de apă, şi în virtutea acestui obicei... democratic, Academia „Goncourt” mai presus de cea Franceză, pe Jean Moreas mai presus de toţi ceilalţi poeţi francezi, fiindcă venea la ca­feneaua noastră... Prietenul Adolphe C. era dintre aceştia. Ce era al cartierului era şi al lui. Ajunsese să socotească al lui şi al cartierului tot ce n-avea celebritatea întîietăţii. N-ar fi dat toate „vechiturile" „Luvrului” pe o pînză de Claude Monet, iar Venera din Milo îi părea un moft pe lîngă Cariatida din sala impresioniştilor.

       Într-o zi de primăvară, cum priveam o creangă înflo­rită în grădina „Luxemburg", Adolphe îşi lovi fruntea cu mîna

—   Dragul meu, Angelus nu e nimic. Am găsit un ori­ginal de Millet care face de zece ori mai mult decît An­gelus..

Uimit de revelaţia prietenului meu, cu care discutasem şi catalogasem de nenumărate ori fiecare pînză, i-am sorbit vorbele cu o nerăbdare din ce în ce mai mare:

—  Am găsit, dragul meu, la o ouvreuse de la „Odeon", un tablou de Millet: Primăvara. Un măr înflorit, cu o creangă lungă, paralelă cu pămîntul. O fată stă rezemată în cot pe creanga de măr, şi se uită în zare, dusă pe gîn­duri... E o minune! Ouvreuse-a asta a fost pe vremuri mo­del. A cunoscut „marea generaţie”. Are schiţe de Puvis, machete de Rodin, crochiuri de Jean Paul. O comoară, dra­gul meu. Femeia asta are o comoară în casa ei. Dar toate la un loc, nu preţuiesc cît Primăvara lui Millet. Cît crezi că n-am rugat-o să mi-o dea mie? Ce crezi că nu i-am oferit?... Peste putinţă... Şi pînza asta a ajuns o obsesie pentru mine. Nu văd, pretutindeni, decît creanga de măr înflorit şi fata-ngîndurată. Trebuie să-l am, tabloul ăsta! Aş fi în stare să fac o crimă ca să-l am!...

Cîteva zile de-a rîndul, prietenul Adolphe nu-mi vorbi decît de Primăvara lui Millet. Într-o zi, o rază genială îi lumină fruntea: găsise. După noi rugăminţi, bătrîna ouvreuse îi îngădui să-i dea originalul lui Millet ca să-şi scoată o copie. Şi Adolphe îmi împărtăşi planul său drăcesc:

— Am un prieten, un rapin din Montmartre, care co­piază uimitor. Cum voi avea Primăvara, mă duc la el şi-l pun să-mi tragă o copie. Dar o copie genială... O copie aşa de genială, încît să nu se deosebească de original. Şi-am să-i dau bătrînei copia, iar eu, eu am să-mi opresc origi­nalul!

Intr-adevăr, după zece zile, cu ochii strălucitori de bu­curie, Adolphe mi-aduse Primăvara lui Millet.

—  În sfîrşit!... În sfîrşit! spuse el, cu glasul înecat, sărutînd şi mîngîind pînza. Eşti a mea! A mea pentru tot­deauna!

—   Bătrîna ce-a zis?

—   A luat copia, s-a uitat lung la ea, a surîs şi a pus-o la loc.

—   N-a bănuit nimic?

—   Nimic, dragă!... Prietenul meu din Montmartre e genial!...

Şi Adolphe începu să rîdă cu hohot de păcăleala pe care o trăsese ouvreusei. El se minuna totuşi cum de n-a bănuit nimica fostul model al „marei generaţii”...

Din ziua aceea, Primăvara lui Millet îşi întindea crean­ga de măr deasupra patului lui Adolphe, luminînd odaia sărăcăcioasă din rue Cujas, odaia pe care prietenul meu o părăsea tot mai rar, în paza şi-n admirarea nepreţuitei co­mori...

Cîteva luni mai tîrziu, întîmplarea m-a dus în mijlo­cul unor pictori din Montmartre. Din vorbă în vorbă, ajunserăm la Millet. Deodată, unul dintr-înşii strigă altuia:

—     Ehe! Dar domnul nu cunoaşte pe Millet al tău...

—    De unde să-l cunoască? răspunse celălalt, cu mîndrie.

—    Ce Millet? am întrebat.

—     Un Millet original, domnule! D-ta n-ai văzut Primă­vara lui Millet. Hai cu mine să ţi-o arăt...

Ce însemna aceasta? De care Primăvară era vorba? Eu cunoşteam o Primăvară şi-i ştiam povestea... Atunci?

Îmi bătea inima. Chipul lui C. îmi venea în minte. Am plecat în mijlocul entuziasmului şi nu ne-am oprit decît la al şaselea etaj al unei case, în atelierul modest al feri­citului pictor.

De acolo, din mansardă, se vedea Parisul revărsat în vale.

In depărtare, se desluşea lumina Pantheonului, dominînd întregul cartier. Fără voie, gîndul mi se duse la odaia din rue Cujas, unde prietenul meu contempla Primăvara iui Millet. Dar toate acestea se petrecură într-o clipă. Pic­torul se repezi în zid şi scoase un tablou. Îl cunoşteam foarte bine: o creangă de măr, paralelă cu pămîntul, şi de care se rezima în cot o fată visătoare. M-am făcut că nu ştiu nimic.

—     Admirabilă pînză!... Admirabilă!... Dar e o copie, nu-i aşa?

—    Te-nşeli, domnule... Dacă era o copie, nu te făceam să urci şase etaje...

—    Cum? E originală? îl mai întrebai, cu glasul pe ju­mătate.

—    Fireşte că-i originală, îmi răspunse el, foarte simplu şi totuşi foarte grav.

—  M-ar interesa grozav să ştiu de unde o aveţi...

Pictorii se priviră şireţi. După cîteva semne, stăpînul tabloului se hotărî să-mi spună: 

—   Uite ce e — dar rămîne între noi, nu-i aşa? Acum cîteva luni a venit la mine un prieten din Cartierul La­tin — un oarecare Adolphe şi nu ştiu mai cum, n-ai de unde să-l cunoşti — cu tabloul ăsta. Mi-a spus să-i fac o copie. „Dar să fie genială — insista el — fiindcă vreau s-o dau drept original...” Am înţeles procedeul. Era cam învechit, dar prinde încă. Şi i-am făcut într-adevăr o copie genială. Dar am avut grije să-i fac una tot aşa de genială. I-am dat lui amîndouă copiile, însemnîndu-i una din ele drept adevăratul Millet, şi mi-am oprit originalul, pe care am onoarea să ţi-l prezint. Dar rămîne între noi, nu-i aşa?

—     Intre noi!... i-am răspuns eu...

Şi, fără voia mea, mi se înfăţişă în minte odăiţa din rue Cujas, în care bietul meu Adolphe privea şi-şi admira ne­preţuita comoară, făcînd mare haz pe socoteala ouvreusei păcălite.

Cap1
Cap3