Tristețea regăsirii

Peste o oră şi jumătate plec spre Sinaia. Sunt invitat la nişte chefuri „de regăsire”, unde oamenii se bucură că au trecut 20, 30 sau 100 de ani de când au terminat împreună liceul. Motivul real de bucurie ar putea fi acela că suntem încă alive. Faptul că au trecut anii, nu e neapărat generator de fericire. Dar, desigur, oamenii se întâlnesc şi se bucură împreună, deapănă amintiri, beau şi mănâncă, apoi se duc pe la casele lor, gândindu-se că peste 10 ani se vor întâlni din nou. Oricum, prilej de a re-descoperi că nu suntem veşnici şi de a filosofa pe tema asta.

Pe Calea Codrului, in fata casei, cu tata, cu Luminita din Busteni si mama ei. Intre noi, Doli. Oare e reala poza asta? Nu mai sunt sigur de nimic.

Femeia - o viziune

Metamorfozele Vampirului

Femeia lângă mine se zvârcolea sălbatec
Asemeni unui șarpe zvârlit pe un jăratec
Si frământându-și sânii molatec și barbar
Cu gura ei de fragă rosti dulceag și rar:

Lunea eternă

Un filosof pe nedrept neglijat este José Arcadio Buendía, personaj fabulos din „Un veac de singurătate”. Ia uitați-vă numai ce frumos găsește el esența timpului și, mai ales, cât de potrivit reacționează la această descoperire:

La capatul tubului

Din ce in ce mai pregnant sentimentul ca sunt urmarit. Merg prin casa si constat ca Richi2 isi intoarce privirile dupa mine tot timpul. Nu exista aproape nicio clipa in care sa exist fara ca vreo fiinta sa ma priveasca. Azi dimineata, oroare: de sub masa, ma fixa broasca testoasa. Efectiv, am avut senzatia ca sunt un personaj din "Gradina placerilor pamantesti" al lui Hieronymus Bosch.

Gradina placerilor pamantesti - panoul central

Tristeţi cu câini

Nu știu cum se face că la gradiniță și apoi la școala primară, învățam numai poezii triste. Iată două dintre ele, în ordinea în care le-am învățat eu:

CATELUSUL SCHIOP (Elena Farago)

Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă mişc: ţop, ţop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Si mă cheamă “cuţu schiop”.

Timpul suspendat

Una dintre cele mai stranii intamplari legate de cartea mea este legata de o persoana careia ii voi spune Anamaria. Este o fosta eleva de la Sinaia, cu care m-am reintalnit pe Facebook. Mi-a spus ca vrea neaparat sa aiba "Povestile Mariei", asa ca i-am trimis-o cu Posta Romana. Pe 5 mai, imi scrie: "am ridicat cartea de la Posta. Cat este de frumoasa, abia astept sa o citesc!"  Apoi spune: "Cred ca week-end-ul acesta o sa am vreme de povesti. Insa pana acum, va zic ca imi place cartea: coperta cartonata, imaginile, sunt deosebite...iar flyerul este numai bun de semn de carte." 

Ce face stiinta din om

No comment

Omul face parte din:

domeniul Eucariote, regnul Animalia, subregnul Eumetazoa, filum Cordata, subfilum Vertebrata, clasa Mamalia, subclasa Theria, ordinul Primate, superfamilia Hominoida, familia Hominide, subfamilia Hominine, tribul Hominin, subtribul Hominina, genul Homo, specia Homo Sapiens

Iubirea față de animale ca boală sufletească

Din nou, mergând cu Richi2 printre blocuri, pentru evacuarea de dimineață, am avut sentimentul de neînlăturat că oamenii care iubesc un animal în detrimentul altor oameni sunt profund bolnavi sufletește. Am realizat pentru a nu știu câta oară că între om și animal există o barieră de netrecut, pe care unii o ignoră, din cauza acestei boli. Ei spun cam așa „vai, ce expresie are cățelul asta, cum se uită la tine, parcă ar vrea să vorbească”. Și de aici, s-a și înfiripat iubirea. Dar ce ne facem cu persoanele care iubesc șerpii, ori broaștele țestoase? Nu cumva și reptilele au vreo expresie? Părerea mea este că oamenii bolnavi sufletește, incapabili să reziste alături de cineva din specia lor, caută disperați ceea ce le lipsește, dar nu în locul potrivit. Dacă un cățel se uită cu ochii umezi la omul bolnav, acela crede că a găsit, în sfârșit, o ființă care să-l înțeleagă. Cel care ține o pasăre, crede că a stabilit cu ea o comunicare, doar pentru că i-a creat câteva reflexe condiționate. Mi se pare sinistru. Adică investesc un animal cu trăsături omenești, apoi iubesc acel animal că și cum ar fi un om. Cât de nefericit trebuie să fii ca să recurgi la acest substitut de relație afectivă?

De la Bucătăria lui Radu în bucătăria lui Raul

Intrucat tocmai am terminat de facut o ciorba de pui absolut dementiala, imi ingadui sa va recomand reteta. Se face extrem de repede si cu munca putina, iar rezultatul este disproportionat de bun. Sigur, Maria spune ca ei nu-i place, dar asta nu e de mirare, cata vreme ea mananca mereu „supica de pui cu taitei”, preparata de Mitza. Iata reteta, gasita in cartea „Bucataria lui Radu” (Anton Roman, fireste, fie-i tarana usoara)

Un studiu elocvent

Un studiu realizat de Institutul Roman pentru Evaluare si Strategie (IRES) arata ca aproape un sfert dintre romani n-au mai pus mana pe un volum de o vesnicie. (Stire ProTV)

Din cinci romani, unul nu citeste deloc. Asta nu inseamna insa ca nu se poate lauda in fata vecinilor sau prietenilor cu adevarate colectii de carti. Studiul arata ca 80% dintre romani au acasa o biblioteca bine pusa la punct. De altfel, 20% dintre cei chestionati au declarat ca in fiecare an cumpara peste 10 carti, pe cand un sfert dintre ei doar una pe an.

If si Anti-If

Cand eram in liceu, la mare moda era poezia If a lui Rudyard Kipling.  Toata lumea o avea acasa, scrisa pe foi A4. O poezie miscatoare, plina de invataminte. Nu era nimic subversiv in ea, si cu toate astea circula oarecum pe sub mana, de parca oamenii s-ar fi temut de orice nu inalta ode familiei Ceausescu. Stiu ca am citit-o si eu, dar nu am fost prea marcat, preocuparea mea fundamentala la vremea aia era sa par insensibil. 

Ce n-am stiut si am aflat abia de curand, e ca exista si o Anti-If, scrisa (se zice) de Kostat Varnalis, poet si romancier grec. Nu stiu cine le-a tradus, dar cred ca e vorba de niste meseriasi. Iata-le pe amandoua:

Imposibila traducere

Blackbird singing in the dead of night
Take these broken wings and learn to fly
All your life
You were only waiting for this moment to arise

Black bird singing in the dead of night
Take these sunken eyes and learn to see
all your life
you were only waiting for this moment to be free

Blackbird fly, Blackbird fly
Into the light of the dark black night.

Tare as vrea sa am o traducere (traducere am spus) a acestor versuri beatlesiene.

Cine e piticul?

Am gasit pe net o povestioara-parabola scrisa de un domn pe nume Alexander Fuhrmann

A fost odată ca niciodată, într-un sat de la marginea lumii, un ţăran pe nume Popor, care avea şapte feciori. Pe unul îl chema Popor German, pe altul Popor Francez, pe altul Popor Englez, pe altul Popor Italian, pe altul Popor Suedez, pe altul Popor Grec, iar cel mai tânăr era Popor Român. Cu toţii locuiau în casa părintească şi contribuiau la bunăstarea gospodăriei, fiecare cu ce ştia mai bine. Popor German era bun la făcut şi reparat lucruri, Popor Francez era bun la gătit, Popor Englez se ocupa de ordine, Popor Italian făcea vin, Popor Grec ştia să cioplească pietrele şi să facă din ele construcţii şi drumuri, iar prâslea Popor Român ştia să cânte şi să-i înveselească pe toţi cu poveştile şi glumele lui, iar pentru că îi plăceau animalele, el era cel care ducea turmele la păscut. Toţi trăiau mulţumiţi în casa părintească, în belşug şi mulţumire şi fiecare făcea exact ceea ce îl îndemna harul său a face.

Judecata de Apoi

Un fragment interesant din cartea "Revolutia Constiintei".

Recitarea lui Gogol

In adolescenta, desigur ca iubeam poezia. Cea care-mi vine acum in minte este "O sa ploua" a lui Marin Sorescu. Nu stiu, sincer, de ce imi placea poezia asta. Dar imi placea, asta e important si imi mai placea felul in care o recita Gogol. Intotdeauna incepea cu un cascat. Dar, fiind vorba de un cascat dumnezeiesc, el trebuia sa fie colosal. Asa ca Gogol il lungea cat putea de mult, de parca ar fi fost Pavarotti, iar sunetul in sine era un fel de muget modulat, in genul celor scoase de Tarzan. Cei care nu stiau despre ce e vorba si se nimereau pe-acolo, intepeneau. Inchipuiti-vi-l pe Gogol, cogeamite galiganul, stand cu picioarele departate, bine infipte in dusumea, ducand mana la gura si lasand sa izbucneasca acele sunete. Am vazut oameni care efectiv nu mai stiau ce sa faca: sa fuga, sa se ghemuiasca, sa planga, sa rada? Cand, in sfarsit, urletul lua sfarsit, incepea si poezia:

- O sa ploua,
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se stica vremea!
Noe, ma Noe,
Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba!

De prisos sa amintesc ca si acel "Noe, ma Noe" era racnit ca sa se auda peste munti, vai, oceane si iarasi munti. Cel mai frumos era la sfarsit. Unii credeau ca mai urmeaza ceva, altii schitau un zambet, iar altii isi pastrau expresia de stupoare: "Ce-o fi fost asta, frate?"

Costica - o biografie

Cum spuneam, inainte de a merge la Librex, m-am oprit la Costica, amicul meu, care locuieste la Racoasa, in satul Verdea. O sa povestesc multe despre el, cand o sa-mi pice bine. E un om simplu, care a plecat din satul lui pentru a face bani la oras. A lucrat pe santierele lui Ceausescu, in majoritate pe litoral, in vremea in care se construiau hotelurile. A cunoscut acolo multa lume, inclusiv doamne si domnisoare din Olanda, RFG si alte tari. In acei ani, vesticii se imbulzeau in statiunile de la Marea Neagra si oricine putea sa lege prietenii mai mult sau mai putin interesate cu ei. Domnisoarele neinsotite misunau pretutindeni si aproape ca trageau de tine prin discoteci. Erau anii 70, anii deschiderii lui Ceausescu spre Occident, pe care cu totii i-am regretat mai tarziu. 

Costica, Adriana, vinul si bazinul cu crapi

Unde-i lege, nu-i tocmeala

Intre Iasi si comuna Scanteia, se asterne unul dintre cele mai gaurite, cariate, macinate si iritante drumuri din cate mi-a fost dat sa intalnesc. Cred ca asfaltul ala e din vremea lui Stalin. Din loc in loc, trebuie sa te opresti si sa te uiti cu atentie inainte de a porni din nou.

Placa stefaniana

Tot la Mogosesti, am dat peste o troita interesanta. Intre altele fie spus, Moldova e plina de de troite, lucru care mi se pare incantator. Cea despre care scriu eu aici este una cu totul si cu totul speciala. In primul rand, e vorba despre o "troita stefaniana". Marturisesc ca nu am mai intalnit nicaieri adjectivul "stefanian", asa ca m-am dus la DEX (la Mogosesti, semnalul este excelent, te conectezi in orice vagauna posibila). Acolo, surpriza: stefanianul este un etaj din carbonifer! Adica ceva din geologie. Brusc, mi-am amintit de spalatul meu cu apa din sticla in ceea ce am numit "padurea mezozoica". Nu cumva....Oh, nu, ar fi prea de tot.

Diferenta dintre sat si oras

Pe strada la Mogosesti

Pe strada la Iasi

Vaccinarea

Ieri, la scoala, copiii au fost vaccinati cu Priorix - rujeolic, urlian si rubeolic. Cu ocazia asta am invatat un cuvant nou: urlian (referitor la oreion). Conform nu stiu carei legi, parintii sunt obligati sa semneze intr-un tabel, fie ca sunt, fie ca nu sunt de acord cu vaccinarea. Eu as fi fost de acord din prima, insa, dupa ce m-am uitat pe internet si am vazut ca administrarea se poate face, la alegere, subcutanat sau intramuscular, am zis: stai asa! Ia sa vad eu cum are de gand doctorita sa ne intepe copiii. Asa ca am cerut date suplimentare. Cand am aflat ca se face subcutanat, mi-am dat acceptul. Altfel, as fi refuzat si m-as fi dus la medicul de familie.

Cele patru operatii

Altă matematică

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.

Zabriskie Point

Una dintre cele mai optimiste si linistitoare scene pe care le-am vazut in vreun film - si pot spune ca am vazut destul de multe. Combinatia Antonioni - Pink Floyd e geniala.

Batranii locatari

Astazi este pentru mine o zi importanta: voi fi ales presedinte al asociatiei de locatari din bloc. Cand ma gandesc, ma trec fiorii. Dar se pare ca, intr-adevar nu au pe cine pune: toti sunt batrani, cu exceptia a doi, dintre care unul e betivan si celalalt se muta cu familia la curte. Practic, nu pot sa-i refuz, insa neplacerea pe care o simt deja la gandul ca o sa trebuiasca sa tin sedinte si sa discut despre canale infundate, lumina de pe scara si alte chestii similare, este imensa. 

Ideea de a fi in fruntea a ceva, indiferent a ce, imi repugna. Da, am ajuns sa-mi repugne, dupa ce, de-a lungul vietii, am condus si partide si cercuri de elevi si hoteluri si asociatii. Nu mai suport sa am oameni in subordine, sa am stampila, sa merg la sedinte, sa convoc, sa rezolv, sa-mi bat capul. Stiu ca ei o sa ma asigure ca nu am mai nimic de facut, doar sa semnez diverse hartii. Numai ca semnatul este una dintre cele mai ingrozitoare indeletniciri posibile. Imi amintesc de vremea cand eram director la Protocolul de Stat din Sinaia: zi de zi, pe la orele pranzului, aparea secretara, Lavinia, cu un maldar urias de hartii pe care eu trebuia sa le semnez. Semnam pana ma durea mana si blestemam sistemul ala nenorocit care il obliga pe director sa isi asume raspunderea pentru fiecare fir de patrunjel care intra in bucataria restaurantului.

Mi-as dori sa-i pot refuza pe batranii locatari, dar cred ca pana la urma o sa accept. Ideea e ca in felul asta voi avea un motiv in plus sa ma mut cat mai repede de la bloc.

Disparitia lui Cubi

Intamplarea cu cei doi slujitori ai Domnului m-a facut sa ma gandesc la Cubi. Asa era alintat un tip, pe numele lui Cublesan, profesor de desen la mai multe scoli din Baicoi, in anii 80. Fusesem si eu repartizat la Baicoi, ceea ce presupunea o naveta destul de complicata, insa nu ma plangeam. Luminita, sotia mea, avea post la Moreni. Ce-mi era Sinaia, ce-mi era Moreni! De la Baicoi tot atata faceam - cu trenul la Sinaia ori cu ocazia la Moreni. Eu unul, gasisem varianta in care luni si marti mergeam la Sinaia, miercuri ramaneam la Baicoi, iar vineri si sambata mergeam la Moreni. De acolo, amandoi - familia carevasazica - mergeam la Sinaia, ca sa ne bucuram macar duminica, impreuna, de frumusetile patriei - recte Perla Carpatilor.

Cum si-a batut joc Mircea Doinaru de bunul simt

Duminica, in ultima zi de Librex, am avut parte de o intamplare grozava, una dintre cele care daca lipsesc, te fac sa te gandesti ca e ceva care nu merge cum ar trebui. 

Pe la orele pranzului, m-am trezit la stand cu un cuplu mai putin obisnuit. El subtire, putin adus de spate, ochelarist, ea inalta, matahaloasa, ochelarista la randu-i. Amandoi imbracati oarecum de munte, in sensul ca hainele lor erau in regula, dar se asociau pe niste cai nedeslusite cu ideea de cabana.

Equus

Unele dinte cele mai frumoase poze moldovenesti le-am facut dimineata, la rasaritul soarelui, in apropierea Manastirii Hadambu. Imagini cu cai si copaci infloriti. Daca as decupa din prima poza partea cu calul, lasand sa se vada suficienta iaba si suficient cer, eventual eliminand sarma aia nesuferita, oare nu ar iesi de-o ilustrata?

Printesa Evelina

Nu cred ca am mai scris aici despre Evelina. Ea este o colega de clasa si prietena de-a Mariei. La mai toate intrunirile si serbarile, pe ele le vedeai impreuna, facand nazbatii. De curand, Evelina a fost diagnosticata cu Sarcom Ewing - o forma rara de cancer osos - cu metastaze pulmonare. Nu stiu ce as putea sa ma spun. Cand citesti asa ceva prin Formula AS, iti dau lacrimile. Dar cand se intampla chiar langa tine....

Parintii Evelinei au infiintat Asociatia Umanitara "Printesa Evelina" si au facut un blog, pe care eu am inceput sa-l urmaresc.

O carte la cinci minute

Cred ca participarea la un targ de carte cu un stand urias, continand zeci si zeci de titluri este o eroare. Cel mai bun lucru este sa te duci cu un stand simplu, la care sa expui maximum cinci carti diferite. Socoteala e simpla: cand ai numai cateva titluri, le poti prezenta oricui trece pe langa tine. In cazul unei singure carti, cum am avut eu, totul este sa ai suficienta vlaga, pentru ca dupa doua zile de atras clientii incep sa te doara toate, incepand cu falcile. Ma uitam la standurile mari: cei de acolo aproape ca motaiau, uneori. Cand un potential cumparator se oprea sa se uite, il lasau pana intreba ceva, sau pana punea mana pe o anumita carte si atunci intrau in vorba.

Standuri

O sa pun aici cateva poze cu standuri de la Librex. O sa am nevoie de ele pentru a dezvolta teoria mea despre avantajul de a vinde un singur titlu. Iata pozele:

Stand maniacal

Stand plictisitor

Stand feroviar

Carti si macarale

Domnitza din imagine te intampina la intrarea in incinta targului Librex de la Iasi. Sigur, mi-ar fi placut ca in maini sa tina Povestile Mariei, dar asta s-ar putea rezolva simplu, in Photoshop.

Indecenta picioarelor

De tot hazul mi se pare felul in care inteleg cei de la Hadambu "tinuta indecenta". Dupa cum se vede din poze, e vorba de costumatia sportiva a anilor 60. Observam aici un alergator si o gimnasta, imbracati cat se poate de hazliu, daca e sa ne gandim la echipamentul pe care il poarta astazi sportivii. 

Gimnasta indecenta

Alergator indecent

Afacerea "Pelerinul Vesel"

Mi-am propus, inca de pe cand eram la Iasi, sa scriu despre pelerinaje, mai cu seama pentru ca am intalnit la manastirea Hadambu mai multe grupuri de pelerini. Se pare ca aici e vorba de o afacere destul de serioasa. Cine nu merge prin manastiri, nu prea are cum sa realizeze acest lucru. Despre ce este vorba? In intreaga tara se organizeaza, tot timpul anului, asa-numite circuite pe la schituri, biserici si manastiri. Oamenii platesc o suma de bani, se transforma in pelerini, se suie in autobuze si o iau din loc. Numarul traseelor posibile este urias. In general, se aleg trei-patru locasuri de inchinaciune din doua-trei judete, iar pelerinii se opresc la fiecare, pe rand. Viziteaza, participa la slujbe, primesc de mancare si un pat in dormitoarele comune, apoi pleaca mai departe. Cred ca sunt oameni care fac asta efectiv pentru ca au incredere ca mergand in atatea locuri sfinte si rugandu-se, o sa scape de probleme. Altii, insa, o fac din pura plictiseala, sau ca prilej de a cunoaste lume si a petrece cateva zile in chip placut. 

Dupa cum se vede, consumul de palinca nu este interzis la Hadambu

Omul - cub

Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

De multe ori m-am gandit ca daca as reusi sa fac ceva perfect si as intelege lucrul asta, m-as speria si l-as strica. Pentru ca perfectiunea este atributul lui Dumnezeu. A face un cub (sau un pantof) perfect este echivalent cu a vedea fata lui Dumnezeu si asta nu se poate decat cu pretul vietii. Perfectiunea nu este pentru noi, nu ni s-a dat decat sa tindem catre ea. In fond, cum ai putea vedea perfectiunea daca ti s-ar infatisa aievea? Ai crede ca e unul dintre lucrurile oarecare. Asa ca nu va amagiti: intotdeauna exista un colt sfaramat.
Cubul cu coltul sfaramat ar putea fi metafora lui Nichita Stanescu pentru om. Dupa ce a fost facut Adam, ciocanul lui Dumnezeu i-a sfaramat, brusc, o coasta. Oh, zice-vom: ce om perfect ar fi fost acesta, daca n-ar fi avut o coasta sfaramata!

Campurile foamei

Stiti ce e in poza asta? Un camp de rapita. Frumos cum nu se poate. Van Gogh l-ar fi pictat plangand. M-am oprit sa fac poza asta undeva intre Iasi si Bacau. Am vazut zeci de astfel de campuri galbene. Inclusiv de la schitul Sf. Ilie se vedeau, in departare, dealuri de culoarea asta. Din rapita se face o miere foarte buna - am mancat la Racoasa, la Costica - mare specialist in albine si stupar. Dar se face si un ulei excelent, cu diverse virtuti terapeutice.

 

Chiar daca galbenul nu este culoarea mortii, din cauza rapitei o sa murim de foame cat de curand sau, poate si mai grav, o sa mancam granule, precum cosmonautii si o sa ajungem sa nu mai putrezim dupa ingropare. Deja campurile de rapita s-au inmultit exponential, in detrimentul culturilor de grau si porumb. Din rapita se face un combustibil care inlocuieste benzina si cred ca asta explica totul.

Pour les connaisseurs

Frâncuşă, Grasă, Zghihară, Busuioacă, Tămâîoasă, Feteasca Albă, Fetească Neagră, Băbească Neagră, Galbenă, Plăvaie, Roşioară, Băşicată, Creaţă, Mustoasă, Corb, Seină, Crâmpoşie, Cadarcă, Somoveancă, Iordană

Oh, Doamne, imposibila alegere...

Biletele rautacioase

Stau si ma intreb de ce au copiii asa o inclinatie naturala catre a spune rautati. Zice la Biblie ca ne nastem fara de pacat sau, ma rog, doar cu pacatul primordial care se si spala, daca nu ma insel, odata cu botezul. De unde atunci tendinta de a vorbi urat, de exemplu? De ce rautatile sunt mai degraba atractive pentru un copil decat vorbele frumoase? 

Cand Maria avea doar sase ani si abia invata scrisul, m-a invitat doamna invatatoare la o mica discutie, unde am aflat ca Maria s-a alaturat rapid unui grup de copii care vorbesc urat, se jignesc gratuit, etc. Pentru a ma edifica pe deplin, mi-a dat si niste biletele pe care Maria le scria - ca raspuns, desigur, la biletelele altora.

Mie unul, treaba respectiva mi-a dat foarte mult de gandit. Stiu ca la varsta asta, copiii nu fac nimic cu rautate, ca nu pricep ca fac lucruri care nu sunt OK, ca multe le fac din tendinta naturala de a imita, ca e ceva trecator, etc. Si totusi: de ce asa si nu invers? De ce nu isi trimit ei biletele in care sa scrie, spre exemplu, "esti o simpatica, Bianca"? De ce nu imita lucrurile frumoase pe care le vad cu siguranta in casele lor? In general, parintii unui copil nu se adreseaza unul celuilalt cu "esti o vita". De ce ne fascineaza, inca de mici, rautatea?

Mirul ca deodorant

Când am plecat de la schit, părintele Isaia mi-a dat două sticluțe cu mir - una pentru mine, una pentru Maria. Poate nu știți, dar în ziua de azi mirul se îmbuteliază în flacoane cu bilă, exact ca deodorantele tip stick. Așa că e foarte simplu: dimineață, dacă dorești, îți treci bila pe frunte, de sus în jos și apoi de la dreapta la stânga, făcând astfel semnul crucii. Zicea părintele că l-a preparat din mai multe feluri de mir, luat de la diverse mănăstiri. Așadar, e vorba de un mir puternic. Interesant e că Maria îmi tot ceruse, dacă sunt la mănăstire, să-i aduc mir. Pe drum, undeva între Sebeș și Simeria, am găsit un călugăr care făcea autostopul. L-am luat și, ce să vezi, era tot un părinte de schit. Venea din Bistrița și mergea la Mănăstirea Prislop - acolo unde își petrecuse mama câțiva ani din viață predând româna la seminarul de fete. Nu o cunoștea, dar parcă auzise de ea. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul care îl rodea cel mai tare: schitul lui, unde locuiește împreună cu alți trei frați, doi dintre ei fiind bătrâni și neputincioși. Mi-a povestit cât i-a fost de greu să pună schitul pe picioare, cum, la început, stătea singur, într-o simplă baracă de tip forestier, și noaptea venea „vrăjmașul” și îl ispitea. L-am întrebat cum îl ispitea și mi-a zis că uneori scotea niște sunete lugubre, alteori lovea și bubuia în pereții barăcii. Cred că nu m-aș fi simțit confortabil în creierii munților, noaptea, singur într-o baracă, ascultând cum bubuie „cineva sau ceva” în pereți. Am mai vorbit noi de una, de alta și, când aproape să ajungem la locul unde urma să coboare, a scos și el o sticluță cu mir și m-a uns pe frunte și pe spatele mâinilor. Apoi i-am dictat un pomelnic, iar el mi-a scris pe o hârtie adresa schitului și numărul lui de telefon. Chiar mă gândesc să dau o fugă vara asta, eventual și cu Maria.

Dragostea pentru animale

"Animalul a ajuns pentru unii dintre noi să înlocuiască prietenii sau chiar rudele. Întâlneşti persoane care vorbesc despre un câine ca fiind copilul lor. Am rămas uimit când cineva mi-a spus „hai să-ţi arăt băiatul meu” şi în loc de o fiinţă umană, mi-a fost dat să văd un câine.(...) Nu mai ştim ce este important şi ce nu. Vedem din ce în ce mai mulţi tineri care refuză să aibă un copil, dar îşi doresc arzător un animal. Nu sunt împotriva animalelor, dar trebuie să înţelegem că oricât de frumoase şi inteligente ar fi, ele nu pot suplini o fiinţă umană."

Dansul

Ca sa vedeti ce lucru ciudat mi s-a putut intampla. Dupa ce am stat la Hadambu cinci nopti si am facut dus in roua diminetii, am plecat catre Darmanesti. La Bacau, m-am oprit sa cumpar una-alta, ca asa e frumos cand te duci in vizita. Am intrat, asadar, in Selgros. Nu pentru ca mi-ar placea mai mult ca altele, pentru mine toate sunt o apa si-un pamant. Mi-e dor de magazinul din colt, ala de la care cumparam in 90, dupa caderea lui Ceausescu. Si detest toate inovatiile americanesti de genul supermarketului. Dar de multe ori, nu ai ce face, traitor fiind intr-un oras mare: te duci, umpli cosul si asta e. Asadar, am mers la Selgros, pentru ca era in drum. Am luat cosul, am intrat printre rafturi si, brusc, am simtit cum se evapora din mine toata tensiunea acumulata in ultima saptamana. M-a lovit asa, un sentiment nedeslusit de siguranta, o usurare, nu prea stiu exact cum a fost, dar cred ca e sentimentul pe care-l incearca un puscarias dupa ce este eliberat, ori un naufragiat pe insula, salvat dupa o luna de izolare. M-am simtit dintr-odata mai usor, mi s-a indreptat spinarea, am luat-o catre sectorul "Dulciuri" cu pas voios, ba chiar am schitat cativa pasi de dans cu cosul - un dans grotesc, desigur. 

Regaseam civilizatia, aia pe care o blamez de cate ori am prilejul.

Masajul duhovnicesc

Asadar, luni pe la 11 am plecat catre schitul Sf. Ilie. Spunea Adina ca parintele Isaia este un om deosebit, care a ajutat-o atunci cand a fost la mare ananghie. Asa ca de ce sa nu merg si eu, ca tot omul care cauta sprijin, fie ca stie ca are probleme, fie ca vrea sa le descopere? Schitul se afla la 900 de metri altitudine, pe un inaltime din muntii Berzunti numita "Dealul Trei Hotare". Exista un drum forestier, pe care poti merge daca dispui de tractor sau de caruta cu cai puternici. Noi am luat un taxi, care ne-a dus cat a putut, adica pana la un noroi imens, din care, daca s-ar fi impotmolit, ar mai fi iesit doar tractat.

Taxiul, intorcandu-se la Darmanesti

Pregatire pentru schit

De duminica seara sunt la Darmanesti. Am ajuns spre seara, dupa ce am respectat toate indicatoarele de circulatie. Traseul a fost: Iasi, Targu Frumos, Roman, Bacau, Moinesti, Comanesti, Darmanesti. Aici ma astepta Adina, pe care nu am mai vazut-o de aproape 13 ani, adica din vremea in care ea lucra la Ploiesti ca ziarista la Muntenia Telegraf. O vreme, am fost colegi la Cota 1400, pe vremea cand eram acolo director de marketing. Candva, o sa povestesc mai multe despre acele vremuri frumoase.

O fetiță studioasă

Acum, la spartul târgului, pot spune că momentul cel mai frumos pe care l-am trăit la Librex în cele cinci zile a fost acela în care m-am pomenit că vine la stand o fetiţă de vreo 10-12 ani şi îmi zice: trebuie să iau cartea asta. Numele ei este Maria şi presupun că a atras-o nu numai ilustraţia ci şi coincidenţa numelor. Avea în mâini două plase care stăteau să se rupă, pline cu cărţi cum erau. S-a uitat peste poveşti, a foit, a răsfoit, apoi a băgat mâna în buzunar şi a scos banii potriviţi. Am întrebat-o dacă e cu părinţii şi mi-a zis că nu. A mai apărut şi prietena ei, s-au pus pe nişte glume, au râs, apoi una din plase chiar s-a rupt şi fetele mi-au cerut mie una nouă.

Maria din Iasi

A racni, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Confuzie mentala matinala aici, la Librex. Din statie se aude ceva nedefinit, iar din boxele instalate de vecinul meu care vinde discuri, se revarsa ceva nedeslusit. Vreau sa spun ca nu reusesc sa percep decat un zgomot, rezultat din suprapunerea celor doua surse de muzica. In orice caz, e mult mai bine ca ieri. Nu mai stiu la ce ora, a inceput sa se produca o trupa de studenti. Cantau jazz. Frumos, nimic de zis, o domnisoara cu voce foarte buna incerca sa se apropie de performantele Ettei James. As asculta cu placere daca as fi intr-un bar. Problema e ca nu ma mai puteam intelege cu clientii. Esenta, in cazul meu, este discutia cu omul. Daca il fac sa se opreasca si sa se uite pe carte, atunci pot sa-i povestesc despre povesti, sa-i spun cum e cu ilustratiile si multe altele. Dar daca trebuie sa zbier, totul se duce de rapa. Pur si simplu nu merge sa racnesti "povesti in stil clasic, Oscar Wilde, Andersen, Mircea Doinaru".

Un chiolhan ratat

E sambata, ceasul arata ora 10. S-a deschis targul de carte - penultima zi. Nu stiu ce se pune la cale, dar au aparut niste intrumentisti care se antreneaza in sala, la 15 metri de mine. Un tobosar bubuie necontenit. In pauzele dintre doua bubuieli se aude "Let it be" in statie. Ceva care deja am impresia ca este tipic pentru acest targ. Ieri, la o anumita ora, a venit cineva din partea organizatorilor si mi-a inmanat un fluturas, explicandu-mi totodata ce e cu el. In timp ce persoana imi explica despre ce e vorba, avea loc o lansare. Un domn in varsta racnea ceva intr-un microfon. Peste el, se suprapunea un blues revarsat din statie.

Mizerii cotidiene

POSTARE DE MIERCURI, 11.05, PIERDUTA DE BLOGGER.COM, RECUPERATA AZI, 14.05
Acum ca am vandut ceva carti, mi-a revenit cheful sa povestesc diverse mizerii prin care am trecut. Cum spuneam, dimineata am plecat devreme de tot de la manastire. Am mers atat de agale incat motorul tremura chiar si in viteza a doua. La ora 7 eram pe la Polivalenta, unde, bineinteles, totul era inchis, ca doar vizitarea targului incepe la 10. Asa ca am parcat masina in cel mai bun loc posibil si am plecat pe jos, cu laptopul in carca, sa caut o cafenea. Am gasit doua, ambele inchise. La prima  nu era nici  tipenie. Pe firma scria "Cafeneaua Domneasca" si "Te tratam ca pe un rege". Asta, insa, dupa 10, pana atunci te trateaza cu  indiferenta. In fata celei de-a doua era un individ barbos care matura frunze si hartii. L-am intrebat daca am unde sa beau o cafea pe-acolo si mi-a raspuns "eu matur pe jos".

Mânji, alpinism, biliard și table

Din nou în dormitorul de la Hadâmbu. Nu m-am grăbit să ajung, am mers încet, am privit pe îndelete. Pe o poiană am văzut o alergare de mânji care ar fi meritat filmată. Și mi-am amintit o întâmplare petrecută în anii studenției. Am mers atunci, împreună cu mai mulți colegi, pe Gutâi, la o cabană fără cabanier. De fapt, cabanierul era jos, în Sighet și cine dorea, trecea pe la el, lua cheile și urca muntele. La cabană găseai tot ce aveai nevoie, lăsat în ordine de turiștii dinainte: farfurii, tacâmuri, zahăr, ulei, sare, chibrituri și multe altele. În jur, pustietate, dar lângă cabană, legați cu lanțuri pe niște sârme lungi, culisau trei câini ciobănești. Doi dintre ei erau prietenoși, însă al treilea, după cum ne spusese cabanierul, era foarte rău.

Drumul fermecat

Mergand, miercuri seara, catre Hadambu, obosit dupa prima zi de targ, am avut surpriza sa constat ca drumul nu mi se mai pare atat de rau. Parca nu mai erau atatea gropi si oricum, pe cele intalnite parca le puteam evita mai usor. Explicatia, probabil, sta in faptul ca bucuria intoarcerii "acasa" te poate face sa vezi toate lucrurile in roz. Dar daca, totusi, e vorba despre altceva, mai straniu? Daca gropile moldovenesti sunt altfel decat cele din Banat sau Regat? Oare nu ar fi posibil ca asfaltul din satele astea uitate de timp, neinlocuit de zeci de ani, sa fi capatat, pe cai nestiute si fermecate, proprietatea de a isi inchide gropile seara, exact asa cum campul isi inchide papadiile?

Postari sterse

Nu stiu ce probleme au fost, dar dupa ce ce doua zile la rand serviciul blogger nu a functionat, acum constat ca mi-au disparut ultimele sase postari. Links catre ele apar pe Facebook, ca dovada ca nu fabulez, insa daca dau click pe ele, aflu ca "Pagina pe care o căutaţi în blogul Si totusi povestile... nu există." Daca ma gandeam sa le salvez undeva, acum as fi putut sa le urc din nou. Oare www.blogger.com o fi romanesc?

Later: iata ce spun tipii:

We are very sorry that users are unable to publish to Blogger right now. We have rolled back the maintenance release from last night and as a result, posts and comments from all users made after 7:37 am PDT on May 11, 2011 have been removed. Again, we apologize that this happened and our engineers are working hard to return Blogger to normal and restore your posts and comments. We will post a report once this work is complete.

-The Blogger Team

Prin urmare, ar fi sperante sa imi vad postarile re-urcate pe blog.

Hop, nici n-am scris bine ca o parte din postari au reaparut. Sa vedem daca revin toate. 

Cea mai scurta postare

Prima zi de Librex se apropie de sfarsit. Mai sunt 18 minute. Lume pot spune c-a fost. Vanzarile sunt confidentiale, nu vreau sa fiu atacat pe drum spre Hadambu.

Un fragment din Kafka

Ca tot am pomenit de Kafka, iata fragmentul pe care-l aveam in gand:

                                            UMBLIND CU JALBA

— Şi ce am făcut noi, în schimb? Lucrul cel mai rău pe care-l puteam face, ceva pentru care merităm mai degrabă dispreţ decît ceea ce ni se arată în realitate: am trădat-o pe Amalia, ne-am rupt de porunca ei mută, nu mai puteam continua să trăim aşa, să trăim fără nici o speranţă, şi am început, fiecare în felul lui, să ne rugăm de castel sau să-l asaltăm cu insistenţe ca să ne ierte. Ştiam bine că nu sîntem în stare să reparăm greşeala, ştiam şi că singura relaţie dătătoare de speranţă pe care o aveam la castel, anume Sortini, funcţionarul binevoitor faţă de tata, a devenit inaccesibilă pentru noi tocmai în urma evenimentelor, şi cu toate acestea ne-am pus pe treabă. Tata a fost primul, cu el au început demersurile fără rost la primar, la secretari, la avocaţi, la conţopişti; de cele mai multe ori nu era primit, şi dacă reuşea să se facă primit prin vicleşug sau din întîmplare — ce mai jubilam şi băteam din palme aflînd vestea — îl refuzau cît se poate de repede şi nu-l mai primeau a doua oară. Era si prea uşor să-l respingă; e totdeauna uşor pentru castel. In fond ce voia? Ce i se întîmplase? Pentru ce greşeală voia să fie iertat? 

Momente de cumpana

Greu lucru sa stai la stand. Bei doua trei cafele, dupa care nu-ti mai trebuie. Stai pe scaun, te ridici, te sucesti, te invartesti, dar pe-acolo, prin preajma, pentru ca, dupa modelul din Castelul lui Kafka, tocmai atunci apare clientul, cand tu esti plecat. Apoi incepi sa te imprietenesti cu vecinii, discuti cu ei tot felul de nimicuri, dar pentru ca acum va cunoasteti, il rogi pe cel mai simpatic dintre ei sa se uite putin si la standul tau, ca vrei sa te duci putin pe-afara. Te duci pe-afara, te intorci. Apoi vine vecinul sa te roage sa-i supraveghezi standul. Pana la urma, tot repetand actiunea asta, pleci fara sa mai spui, pentru ca ai capatat deja incredere ca vecinul va fi cu ochii pe cartile tale. Apoi, dupa o vreme, incepi sa te uiti la ceas din zece in zece minute. Muzica incepe sa te zgarie pe timpane, chiar daca e vorba de Cat Stevens sau de Pink Floyd.

Parfumul strazilor

Denumirile strazilor din Iasi sunt pur si simplu savuroase, la fel ca si numele localitatilor din Moldova. Venind incoace, am trecut prin sate de genul Potarnichesti, Urechesti, Cotofenesti. Iar acum, facandu-mi-se, din nou, foame, si luand eu un pliant de la intrare, am aflat ca firma de catering promovata acolo are sediul pe strada numita Strapungerea Silvestru. Pur si simplu nu pot sa fac un scenariu plauzibil cu privire la modul in care a aparut asa o denumire. Este posibil ca strapungerea asta sa fie un fel de strada facuta pe sub un deal, carevasazica o strada care a strapuns dealul. Poate ca dealul se numeste Silvestru, nu stiu ce sa mai zic. Desigur ca m-am uitat repede prin nomenclatorul strazilor din Iasi, sa vad ce alte surprize imi rezerva. Si am gasit strazile Trompeta, Talpalari, Pojarniciei si multe altele, plus o gramada de chestii care au inainte prescurtarea "fdc". Am intrebat pe cineva care locuieste in Iasi: nu stie ce poate sa insemne fdc. Pana la urma, am gasit pe net: fdc inseamna "fundac". In Dex, gasim si explicatia: FUNDÁC s. v. alee, bodârlău, corcodel, cufundar, fundătură, intrare.

Asta da! Uite cum dau eu din nou de Corcodel, vechiul meu amic de la Sinaia 

Safteaua

Am vandut prima carte. Cumparatoarea, mama a doi copii - Mitra si Darius. A stat, s-a uitat peste poze, a citit portiuni de text si, intre timp, m-a descusut. I-am povestit despre Mircea Doinaru, despre faptul ca povestile sunt cu talc, cum se spune pe aici, dar nu cred ca am convins-o. Declicul a fost cand i-am dezvaluit ca eu sunt autorul si ca in ilustratii e chiar Maria, fetita mea. Cred ca asta a determinat-o sa cumpere.

Dupa aia, am supralicitat. Am intrebat-o daca e de acord sa faca o poza cu mine si cu cartea. "Bineinteles", a zis. A chemat pe cineva de la un alt stand, care a apasat pe buton. Am intrebat-o, apoi, daca e de acord sa pun poza pe blogul meu. "Bineinteles", a zis. Eu, obisnuit cu oameni suspiciosi, retrasi, reci, am fost de-a dreptul impresionat. Asa ca ma grabesc sa urc poza cu pricina.

Cu mama lui Mitra si a lui Darius

O privire cat un univers

Azi dimineata, in drum spre Iasi, am avut revelatia a ceea ce inseamna norocul in activitatea unui fotograf. Coboram dinspre Mogosesti spre Dumbrava cand am vazut o fetita de maxim 12 ani, mergand cu pas voinicesc, in aceeasi directie cu mine, spre o statie de autobuz. In spatele ei, un pusti, mai mic decat ea cu cativa ani. Cum coboram lin si scosesem din viteza, cei doi copii nu auzeau masina, cu atat mai mult cu cat la numai cativa metri in fata lor era o caruta care troncanea destul cat sa acopere alte zgomote. Cand am ajuns aproape de ei, am trecut cu rotile peste niste pietris aruncat de cineva, sau cazut dintr-o caruta. Scrasnetul produs a facut-o pe fetita sa se opreasca si sa se intoarca spre mine. I-am prins privirea pentru o secunda.

Satul Mogosesti

Poze de la Librex

Au dat drumul la curent. Acum pot sa incarc linistit alte cateva poze interesante.

Sala Polivalenta

Somn cu vise

Ora 8 si un minut, azi 11 mai 2011. Ma aflu la Librex, am aranjat standul, astept deschiderea. Pana atunci, nu e curent. Organizatorii fac economii, probabil. Am prize dar ma uit la ele. Nu stiu cat o sa ma tina bateria laptop-ului, dar cred ca o sa apuc macar sa postez ce am inceput.

Aseara, dupa ce am dat tarcoale bucatariei de la Hadambu, a aparut o femeie care mi-a spus ca masa ma asteapta. Si, intr-adevar, in sala de mese am gasit o farfurie uriasa cu ciorba de cartofi preparta la mare arta, un castronel cu ceapa taiata jumatati, un castron cu trei sortimente de branza si un cos imens cu paine. Pot spune ca am pus burta la cale si m-am culcat fericit. Peste noapte, am visat scene pictate pe peretii din biserica mare a manastirii, pe care le fotografiasem in timp ce-l asteptam pe parintele Arsenie. Iata-le:

Poze care tin de foame

Iaca s-a facut de 8 juma' si n-am primit nimic de mancare. Cred ca o sa ma culc nemancat, zice doctorul ca e mai bine. Asa ca am urcat niste poze, pentru cei cu foame duhovniceasca.

Magazinul cu calugarele cel curios

Anunturi manastiresti

Dormitorul galben

Gata, ocup un pat dintr-un dormitor comun al Manastirii Hadambu. Sunt 32 de paturi, frumos aranjate, cu asternuturi in tonuri de galben. O sa fiu, aproape cu certitudine, singurul musafir, lucru care chiar imi convine.

Dormitorul de la Hadambu

De la Arsenie Boca la Arsenie de la Hadâmbu

În acest moment stau așezat pe scaunul meu de la măsuța mea din standul meu de la Târgul Internațional de Carte Librex, aflat în Sala Polivalentă din Iași. Am sentimentul liniștitor că poliția nu poate intra în acest mic locaș al meu fără mandat de percheziție. Nu că m-ar căuta, nici vorbă, dar e o senzație plăcută să ai un spațiu doar al tău și să nu poată intra nimeni peste tine. Am făcut câteva poze și o să le urc mai târziu sau mâine. Târgul e mititel în comparație cu Gaudeamus, dar văd că sunt prezente destule edituri. Am venit cu 100 de cărți și sper să regret că n-am luat mai multe.

Imbecilitatea unor titluri din presa

Citesc in EVZ un articol cu un titlu incredibil: "Norvegian cu talent: românul Bogdan Ota a demonstrat că e genial în două minute". Stau si ma intreb daca omul care a scris acest articol e sanatos la cap. Cum vine asta, sa demonstrezi in doua minute ca esti genial? Asa ceva s-ar putea intampla, eventual, in cazul unui om de stiinta, care ar veni cu un rezultat revolutionar, dar nici atunci nu ar fi de ajuns doua minute. Si, mai mult: cui i-a demonstrat romanul Ota ca este genial? Exista o instanta in fata careia se duc oamenii si demonstreaza ca sunt genii? Publicul norvegian este o astfel de instanta? Sincer sa fiu, acest titlu de articol mi se pare una dintre cele mai mari dobitocii care se pot imagina.

Bogdan Ota, in timpul demonstratiei

La Costica

La ora 8 voi pleca spre Moldova. Pe seara sper sa fiu la amicul meu Costica, traitor in satul Verdea din comuna Racoasa. Comuna asta este undeva intre Panciu si Adjud, inconjurata de dealuri. Costica s-a nascut acolo, apoi valurile vietii l-au purtat prin toata lumea si l-au azvarlit la Sinaia, unde s-a casatorit cu Adriana. Adriana e verisoara cu Luminita, fosta mea colega, cea care m-a dat pe mainile lui Petre Mongolu. Acum vreo zece ani, au vandut casa de la Sinaia si s-au dus la Verdea. Costica a muncit ca un rob si a ridicat o casa. Nu au copii, cu toate ca si-ar fi dorit (mai mult Costica), insa acum se pare ca e prea tarziu.

Intrarea la Costica

Plecarea

Nu ştiu un moment mai minunat decât cel al plecării. Nu contează când, unde sau de unde. Contează doar că pleci. Faţă de momentul plecării, cel al sosirii este de-a dreptul trist. Singurul lucru atractiv la sosire este că ea declanşează numărătoarea inversă pentru următoarea plecare. Dacă aş putea, aş pleca tot timpul. M-aş odihni, ca să prind puteri şi aş pleca mai departe, tot mai departe. Pentru că a rămâne, înseamnă a muri. Partir, c'est mourir un peu, zic francezii prin gura lui Alphonse Allais. Dar nu, este exact pe dos. Când pleci, renaşte posibilitatea ca undeva, în cursul călătoriei, să dai peste „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Nu contează cât e de mică şansa asta, cert e că dacă rămâi, o anulezi.
Unii spun că mai important decât plecarea şi decât sosirea este drumul în sine. Pe aceştia îi interesează cum călătoreşti şi nu de ce călătoreşti. Adesea, preocupaţi să călătorească bine, nu observă pe unde îi poartă drumul. Când dau peste „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” trec mai departe, fără să ştie pe lângă ce-au trecut, atenţi cum sunt doar la gropile drumului.
Atunci când nu mai poţi să pleci, când ştii cu precizie că orice s-ar întâmpla tu vei rămâne, atunci eşti deja mort. Şi o să trăieşti mort, până o să mori de-a binelea.

Alungarea cerului

De câte ori prinde ocazia, Maria se uită la nişte filme cu tineret difuzate de Disney Channel. Sigur că am fost curios să aflu şi eu despre ce e vorba în filmele alea. Şi cea ce am văzut mi s-a părut cumplit. E vorba despre diverse seriale cu adolescenţi şi, în absolut toate, se petrec cam aceleaşi lucruri.

Lumina de altădată

În dimineața asta, m-am trezit cu un profund sentiment al dezrădăcinării. Am ieșit cu Richi și, în vreme ce el săpa tunele în iarba plină de rouă, m-am gândit la locuri demult pierdute, pe care nu o să le mai regăsesc niciodată. Bunăoară, mi-am adus aminte de Sinaia anilor 60, când locuiam cu ambii părinți undeva peste drum de actualul hotel Internațional.

Cum aș fi putut să intru în Cartea Recordurilor

O să fac o mărturisire: cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori în viață este Winnetou de Karl May. Când aveam 12 - 13 ani, citeam Winnetou așa cum respiram. Joi seara terminam de citit ultimul volum, al cincilea, iar vineri dimineața începeam sa citesc din nou primul volum. La un moment dat mă puteam lăuda că am citit cele cinci volume de 22 de ori. Dacă s-ar fi aflat, poate ajungeam în cartea recordurilor.

Varianta pe care o citeam eu, in traducerea lui Eugen Frunză, a apărut în 1972 în celebra colecție „Biblioteca pentru toți”. Iată cum începe:

Batjocorirea

Am scris despre Mihaela Ursuleasa, o mare pianista a Romaniei. Cautand acum, sa aflu ce mai face ea, am dat, pe site-ul Antenei 1, peste o imagine absolut incredibila, insotita de un text halucinant, pe care ma grabesc sa le reproduc:

Mihaela Ursuleasa si-a asigurat nu numai succes profesional, dar si celebritate mondena. Romanca a castigat unul dintre trofeele concursului Echo Klassic desfasurat in Germania, iar bucuria ei s-a manifestat din plin. Daca Mihaela Ursuleasa a topait, si-a aruncat pletele in toate directiile si a sarit chiar in sus de bucurie pe covorul rosu, adevarata bucurie a fost a fotografilor care au reusit sa surprinda explicit unul dintre sanii artistei, sarit cu totul din decolteu!

Reguli si proceduri

Cred ca angajatii din firmele serioase au toate sansele sa isi rezolve problemele existentiale inaintea noastra, a celor care nu avem de-a face cu programul strict, cu munca densa 10 ore pe zi si cu venitul acasa doar pentru a regasi o perna. Prin probleme existentiale inteleg acele nelinisti care il macina pe omul modern atunci cand isi pune intrebari de genul: "oare care este sensul vietii mele?" Ei bine, angajatii firmelor serioase, confruntati cu acest tip de probleme, pot ajunge foarte usor la Decalog.

Rime mai mult sau mai putin pentru copii

Cine a citit "Zbor deasupra unui cuib de cuci", isi aminteste, poate, de motto-ul acestui teribil roman:

"Unu-o ia de-a dreptul, altul zboara shui,

altul trece peste cuibul cucului".

Chief Bromden din One Flew over the Cuckoo’s Nest

Discutii enervante

Putine lucruri ma irita mai mult decat discutiile cu habotnicii. Sunt oameni pe lumea asta care, dupa ce au ales calea credintei, nu doar ca nu mai sunt interesati de nimic altceva, insa nici nu accepta vreun argument. Toate problemele lor sunt rezolvate printr-o singura fraza: "la Dumnezeu, totul este posibil". Asadar, e posibil ca un cerc sa aiba patru colturi, e posibil ca o broasca sa fie in acelasi timp si musca, nu e nicio problema ca eu sa nu fiu eu, adica A sa fie diferit de A si asa mai departe. Totul e sa vrea Dumnezeu. Marii teologi medievali si-au dat seama ca atotputernicia lui Dumnezeu duce la contradictii grave (de tipul: poate Dumnezeu sa creeze un bolovan pe care sa nu-l poata distruge?) si au cautat solutii pentru a iesi din dificultate. Adica e vorba de lucruri serioase, recunoscute de inteleptii bisericii, asupra carora se mai discuta si azi.

As vrea sa fiu detectiv

Fluturii din pandispan

„Domnule, si va rog sa ma credeti, îmi vine atât de greu
Sa vorbesc, de la o vreme, la masa
Pe care o iau sub portretul iubitului meu
Din pandispanul taiat la desert zboara fluturi albastri si fini ca matasa!

Un text pe gustul meu

Din reveriile domnului R.

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnisoarei sensibile N., el i-a spus:
„ma bucur ca existati, domnisoara”.
La tacerea mirata si indignata a ei, a raspuns:
„ati fi putut, ma gândesc, sa nu existati”.

De ce am renuntat la solidaritatea sofereasca

De multe ori, mergand cu masina prin diverse locuri, am fost la un pas de a plati amenda pentru depasirea vitezei legale, dar, gratie semnalizarii facute cu farurile de cei care veneau din sens opus, am inteles ca radarul pandeste, asa ca am redus viteza si am scapat. Dupa aia, trecand de radar, mi-am continuat drumul, dar am avut grija sa semnalizez si eu cu farurile, pentru a-i salva de amenda pe cei care veneau cu viteza prea mare din sensul celalalt. Toata chestia asta poarta numele de solidaritate a soferilor si, din cate am observat, se practica doar in Romania. Poate gresesc, poate si bulgarii sau grecii au acest tip de solidaritate, care se prea poate sa fie balcanic si nu romanesc. Cert e ca in tarile Europei Occidentale prin care m-am plimbat, nu am intalnit acest obicei.

Gena guduratului

Cu ani în urmă, când eram profesor de matematică la Sinaia, le dădeam elevilor mei, la dirigenție, câte un chestionar care nu avea nicio legătură cu materia pe care o predam. Una din întrebări era, întotdeauna: „care sunt trei lucruri pe care le-ați lua neapărat cu voi dacă ar trebui să mergeți să locuiți pe o insulă pustie?” Și, într-un procent suficient de mare încât să devină semnificativ, elevii puneau ca prim astfel de obiect cartea de matematică.

Viata de politist

Daca tot am amintit de Garcea, ia sa pun eu cateva poze artistice cu politisti si cu puscariasi. Le-am facut intr-o zi in care detinutii de la penitenciarul timisorean, imbracati cu bluze de la RETIM - salubritatea locala - au trecut si pe strada mea pentru a curata mizeria aruncata de concetatenii lor liberi. Politistii nu pareau prea incordati, probabil ca detinutii de la Timisoara nu au sange de Papillon.

1

2

Trebuie ?

Unul dintre cuvintele de care ma feresc precum dracu' de tamaie atunci cand vine vorba de educatia Mariei este "trebuie". Pentru ca, asa cum este el inteles de cei care-l folosesc cu mare placere, acest cuvant este lipsit de sens. Tin minte cu mare precizie revolta care ma cuprindea, copil fiind, atunci cand, dupa ce mancam de pranz, tata imi spunea: "si acum trebuie sa dormi o ora". Ei bine, de ce trebuia sa dorm eu, in vreme ce baietii din gasca bateau mingea pe-afara? Ce putea sa insemne acel "trebuie"? Acum stiu ca sensul pe care i-l atribuia tata era: "daca nu faci ce spun eu, iei o mama de bataie". Numai ca el spunea "trebuie" ca si cum, indiferent de ce s-ar fi putut intampla, sub nicio forma si in nicio imprejurare eu n-as fi putut face altcumva decat sa dorm ora aia.

Noile fructe

In sfarsit, aseara am gasit incarcatorul pentru bateriile camerei foto. Asa ca am putut sa fac niste poze la care ma gandesc de vreo saptamana. E vorba despre un cos de fructe in care se afla...ce sa fie, ce sa fie...ah, da: fructe. In prima vedeti un mar si doua grepfruturi. In a doua, se adauga o para uriasa, din plastic.

Eu nu sunt la fel

Unul dintre cele mai dezgustătoare lucruri petrecute după Revoluţie, este, în opinia mea, apariţia grupului „Vacanţa Mare”. Umorul promovat de acest grup este de-a dreptul insultător pentru consumatorul obişnuit de divertisment televizat. Am văzut rareori câte un fragment din producţiile cu Garcea şi de fiecare dată mi s-a întors stomacul pe dos. Pe la nunţile ţigăneşti auzi lucruri mai plăcute decât voma permanentă împroşcată de „Vacanţa Mare”. Din câte am dedus, emisiile de gaze toxice ale grupului au avut audienţă, românii s-au bulucit să le urmărească. Stau şi mă întreb de ce. Măcar pentru asta nu poate fi de vină Băsescu: Garcea a apărut cu mult înaintea lui. De ce, atunci, românii dau buzna să urmărească spectacole despre lături, gunoaie, porci, căcat, mizerie, vomă, curve, putregai, emisiuni pline de înjurături, obscenităţi, aluzii greţoase?

Intimitatea mea cu Zoe Ceausescu

Acum, ca tot a venit vorba de Zoe Ceausescu, trebuie sa marturisesc ca am cunoscut-o si eu. Ba, mai mult decat atat, am impartit cu ea, la un moment dat, un spatiu foarte mic, as putea zice - intim. Ei, daca ar fi stiut Petru Popescu... poate mi-ar fi dedicat mie romanul lui "Dulce ca mierea e glontul patriei".

O frază memorată, nu neaparat memorabilă

O întâmplare foarte interesantă, dacă nu stranie, se leagă de una din cărțile pe care le-am citit în adolescență. E vorba despre "Sfârșitul bahic" al lui Petru Popescu. Am fost marcat extrem de puternic atunci când am citit prima dată această carte. Habar nu aveam cine e Petru Popescu, nici nu mă interesa. Doar după ce a fugit din țară și a început să vorbească pe la Europa liberă i-am dat mai multă atenție, dumnealui personal. Și, trebuie să recunosc, abia în anii din urmă, când Petru Popescu a revenit în România, am aflat că, pe vremea când publica "Sfârșitul bahic", era concubinul lui Zoia Ceaușescu.

Petru Popescu - probabil cu expresia cu care a dat-o gata pe Zoia