Omul caruia nu-i placea nimic

Traian T. Cosovei

Nu-mi place muzica pe care o asculti,
nu-mi place stilul tau de viata,
nu-mi plac pisicile tale,
nu-mi place câinele tau,
nu-mi plac parfumurile tale,
nu-mi place felul în care vorbesti franceza,
nu-mi place maica-ta,
nu-mi place rujul tau, nu-mi plac fardurile tale,
nu-mi place cum te privesti în oglinzi,
nu-mi plac rochiile tale,
nu-mi plac fotografiile tale,
nu-mi plac tablourile tale de pe pereti…

Cerul e albastru.
Te iubesc!

Torționarul moralist

Am văzut recent la televizor un documentar despre închisorile comuniste, în care apare și unul dintre torționarii din inchisorile comuniste: Ioan Chertiţie. El zice fel de fel de lucruri de genul "nu-mi era milă de nimeni, nici măcar de un bătrân care a intrat în camera supraveghetorului și m-a rugat să nu-l bat, pentru că e bolnav". Sincer să fiu, m-am mirat întrucâtva, chiar nu am mai auzit de torționari care se confesează și care se căiesc. Apoi ceva mi-a sărit în ochi: tipul ăsta, Chertiţie, vorbea despre bătăile pe care le aplica deținuților cu aerul că povestește o excursie pe munte. Nu știu de ce nu mi s-a părut convingător, m-aș fi asteptat poate să-i tremure vocea, să îi dea lacrimile, să i se pună un nod în gât. Da' de unde! Ca să filmeze, s-a îmbrăcat în fosta lui uniformă și s-a plimbat pe coridor, bătând cu pulanul în ușile celulelor, ca pe vremuri. Good old times, probabil.

A urla, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Din când în când, Maria doarme la câte o colegă sau una dintre colege vine și doarme aici. Ieri, am avut doi invitați: Delta și Neo, frate și soră. Până să se culce, s-au distrat pe cinste. Cea mai tare fază a fost cu strigatul la oameni, pe geam. Cum trecea careva pe stradă, cum începeau: alo, ce faci?, unde te duci? și altele asemenea. Până la urmă, nu mai spuneau nimic, scoteau doar niște țipete ascuțite, care-i făceau pe trecători să se uite către geam, nedumeriți.

Cam pe-aici se întâmplau toate. 

Conserve

Ieri, la METRO, m-am oprit pe la rafturile cu mancare pentru animale. Pentru ca Richi2 prefera produsele pentru pisici, am facut o mica cercetare si am fost uimit sa vad oferta pentru mate: carne de vita, de gaina, de porc, de iepure, somon, etc. Plus diverse amestecuri, cu sau fara legume.
Dar cum de nu se gasesc conserve pentru pisici cu carne de soarece, de vrabie sau de cartita? In stare de libertate, pisica nu prinde vaci, iepuri, sau gaini. Ea prinde soareci, vrabii si soboli. Urmatorul pas ar fi conservele pentru caini din carne de pisica hranita cu conserve din carne de soarece. Sunt convins ca Richi 2 ar fi foarte multumit sa primeasca astfel de hrana. 

Si as mai avea propuneri, de exemplu pate de bichon pentru italienii rafinati, ori salam din carne de ungur pentru Vadim Tudor si ai lui, etc. Ma opresc totusi, nu vreau sa fiu acuzat de canibalism.

Numarul Pi

In timp ce-mi beam cafeaua, am dat peste un articol aparut pe site-ul stirileprotv.ro, intitulat Dupa sute de ani, matematicienii si-au dat seama: numarul Pi este INCORECT

Trebuie sa recunosc ca m-a cuprins o stare aproape de revolta. Nu stiu cine este imbecilul care a produs aceasta mizerie de articol si care i-a dat acest titlu complet cretin, insa sunt sigur ca el merita sa moara in chinuri. Cum poti sa spui ca un numar este incorect? Ce inseamna ca numarul 117 este corect sau incorect? O astfel de exprimare nu arata doar ca idiotul habar nu are ce e aia matematica, ci demonstreaza un nivel scazut de inteligenta si necunoasterea sensurilor cuvintelor. Corect(a) sau incorect(a) poate fi un rezultat sau o afirmatie, nu un numar. Dar nu ai ce sa pretinzi de la maimutele care au invadat presa romaneasca, scriind despre orice de parca ar fi cel putin enciclopedisti si comitand, in realitate, cretinisme precum cel despre care vorbesc eu. Dar iata ce scrie mai departe pitecantropul respectiv:

Nu

Nu mai pâlpâie

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

Interdicții criminale

Mi-am pus Che Sara cu Jose Feliciano, am închis ochii şi am ajuns în Sinaia anilor 70. Mă văd în holul cinematografului, aşteptând să se termine filmul, să iasă lumea şi să mă duc înăuntru, pentru următoarea proiecţie. Mergeam regulat la cinematograf, îmi plăcea mult să văd filme. Ştiam că dacă pierd unul nu-i bai, vine din nou peste câteva luni. Pe atunci nu era nicio lansare, nu făcea nimeni promovare, pur şi simplu treceai pe lângă cinematograf şi te uitai pe afiş. Aveai întotdeauna de ales între două filme, unul rula în sala A, celălalt în sala B. A era în partea stângă. Prima proiecţie la A era la 15:30, adică trei jumate, cum ziceam noi, iar ultima era la 19:30. La B, prima era la 16, ultima la 20. După o vreme, îmi amintesc că introduseseră şi un matineu, de la 10, dar ca să mă duc trebuia să chiulesc de la şcoală.

La pamant

Versurile care urmeaza sunt semnate Mircea Cartarescu si parca le-as fi scris eu. De fapt, cred ca le-am si scris, atata doar ca nu le-am publicat. Si cred ca le-au mai scris multi altii, in toate vremurile si in toate locurile.

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

Oala fermecata

O intamplare foarte interesanta s-a petrecut anul trecut, la sfarsitul lui martie. Pusesem pe foc o oala cu apa, pentru ciorba. Cand a inceput sa clocoteasca, m-am gandit sa o mut pe un alt ochi de aragaz, ca sa-i fac loc ibricului de cafea. Am luat o carpa, am apucat oala de urechi si, in acel moment, lucrurile au scapat de sub control. Pentru ca nu o apucasem bine de urechea dreapta, mi-am fript putin degetul, asa ca am lasat-o din nou pe aragaz. Nu stiu cum, in ce mod, ea a inceput sa alunece cumva spre mine, pana mi s-a sprijinit de burta. Pentru ca se misca, putina apa a iesit si mi-a oparit buricul. Durerea nu a fost cine stie ce, insa m-am speriat si m-am dat inapoi. Avand cale libera, oala a cazut pe pardoseala, iar apa a sarit pe piciorul meu drept.

O frunza vesteda

De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.

Salam la maxim

Discutând, acum câteva zile, cu un amic, mi-a spus că el își ghidează viața pe următorul principiu fundamental: „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Părerea lui este că dacă toată lumea ar aplica acest principiu, nu ar mai exista probleme, eventual Raiul ar coborî pe Pământ. Sigur că nu există un principiu la care să adere toată lumea, deci ideea amicului meu este o utopie. Principiul, însă, în opinia mea, este demn de pus în aplicare, în sensul că într-adevăr, dacă ar funcționa pe scară largă, am fi cu toții mai mulțumiți.

Coincidente nostime

Ma vad nevoit sa constat ca sunt intrunite conditiile pentru a trage concluzia ca o a doua persoana dintre cele cu care m-am reintalnit pe Facebook dupa multi ani in care n-am mai stiut unul de altul, si-a modificat in mod ciudat comportamentul fata de mine de indata ce a primit Povestile Mariei. Despre prima am scris: o cheama Anamaria, mi-a cerut sa-i trimit cartea, a primit-o, s-a bucurat "cat e de frumoasa!", dupa care a refuzat sa mai discute cu mine, fara nicio explicatie. I-am scris de nenumarate ori, dar hotararea ei de a ma ignora se pare ca este de neclintit.

Un final

.........................trase cele trei zăvoare de la dormitor pentru ultima oară, puse cele trei lacăte şi cei trei drugi, îndură sacrificiul final al urinatului redus la cîteva picături în closetul portabil, se trînti pe podeaua goală cu pantalonii de postav pe care-i purta prin casă de cînd pusese capăt audienţelor, cu cămaşa în dungi fără guler tare şi papucii de invalid, se trînti cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă şi adormi pe dată, dar la două şi zece se trezi cu mintea împîclită şi hainele ude leoarcă de o sudoare palidă şi călduţă ca înainte de ciclon, cine-i acolo, întrebă înfiorat de certitudinea că cineva îl strigase în somn cu un nume care nu era al lui, Nicanor, şi încă o dată, Nicanor, cineva care avea darul să se strecoare în cameră fără să desfacă

Poșta Îngerilor

În 2008, adică acum trei ani, circula pe net un text cu numele „Demisie”. O demisie în alb, oricine ar fi fost de acord cu ea era liber să o semneze. Problema era că nu aveai cum să i-o înaintezi decât lui Dumnezeu, singurul care ar fi putut să ţină cont de ea.

 DEMISIE

Subsemnatul __________ vă aduc la cunoștință hotărârea mea IREVOCABILĂ de a demisiona oficial din funcția de adult pe care o dețin în prezent în mod abuziv! După o analiză detaliată a situației, m-am hotărât să mă retrag și să preiau atribuțiunile unui copil de 6 (șase) ani, cu toate drepturile și îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunțat cu prea mare ușurință.
Vreau să desenez cu creta colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi și plini de importanță spre serviciu, și să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele și traficul.

Dilema ciorbei și a țuicii

Ieri pe la orele 16, m-am gândit sa fac o ciorbă țărănească după rețeta lui Radu Anton Roman, pe care am luat-o din cartea "Bucătăria lui Radu" - varianta online.

Filme pentru homosexuali și lesbiene

Dacă te uiți în dicționar după substantivul „scab”, găsești 10 înțelesuri:

1. 1. crustă
   2. scabie
   3. spărgător de grevă
   4. rugină
   5. favus
   6. râie
   7. ticălos
   8. pungaş
   9. netrebnic
   10. escroc
   Care dintre ele o fi adecvat pentru mizeria intitulată „Scab”? E vorba de un film lansat în Chicago, la  „Festivalul de film pentru homosexuali și lesbiene”.
   

Adrian Sobaru si Capcaunul Cumsecade

Tot hoinarind pe net, am dat peste un articol de-al lui Andrei Plesu, publicat pe adevarul.ro si intitulat "O nedumerire". Un om pe care imi place sa-l citesc si, mai cu seama, sa-l ascult. Intotdeauna cand apare pe vreun post, dau televizorul mai tare. Cred ca cel mai mult imi place umorul lui, modul in care pune lucrurile la punct prin cateva cuvinte sprintare. Imi mai place figura lui, desprinsa parca din basmele lui Hauff: figura de capcaun cumsecade. Si, in sfarsit, imi place ca nu se prea baga in dispute personale. Scrie regulat prin reviste, insa destul de rar tinteste o anumita persoana. Eu zic ca s-a ridicat cel putin un nivel peste cel comun si priveste lucrurile in ansamblul lor. O dovada in sensul asta e faptul ca a fost atacat, de-a lungul vremii, din toate directiile. Oamenii trebuie sa ramana in ciorba comuna, sa nu se diferentieze - ca sa poata fi condusi cu usurinta. Cum scoate unul capul si realizeaza ca traim in ciorba, e atacat la baioneta. In anii 90, revista lui WC Tudor punea un titlu pe doua pagini: "Andrei Plesu - un bandit in Guvernul Romaniei". Tonul fusese dat de Eugen Barbu, care, intr-un articol de toata jena, isi exprimase dorinta de a se sterge la fund cu barba lui Plesu. Recent, Crin Antonescu l-a culpabilizat pentru ca a stat nu stiu cate luni in acelasi guvern cu Elena Udrea. 

Cafea de viata lunga

Cand doi oameni beau vin impreuna, ciocnesc paharele si spun "noroc!" Cand beau cafea impreuna, nu spun nimic. Ar trebui inventata o urare pentru cafegii, un ritual. Cred ca mult mai multi sunt cei care beau cafea decat cei care beau alcool. Cum ar fi, de exemplu, sa zicem "Viata lunga!" ? Astept propuneri.

O clasă politică varză și un rege pe măsură

Subiectul zilei este, astazi, afrontul lui Basescu la persoana Regelui Mihai. Absolut fiecare opozant al presedintelui cauta sa se exprime public cu privire la marea ofensa, la mitocania marinarului si incearca sa lanseze scenarii apocaliptice cu privire la consecintele declaratiilor basesciene. Culmea grotescului a fost atinsa de tandemul Antonescu-Ponta. Cei doi i-au trimis o scrisoare ambasadorului american Mark Gitenstein, in care ii cer sa se pronunte:

Talibanii din Biserica

Am dat peste o petitie online initiata in ianuarie 2011 si intitulata "Papa NU are ce cauta in Romania !". Cand am vazut-o, m-am gandit ca e facuta la misto, de unii care mor de foame si cer, demonstrativ, sa se interzica mancatul in tara noastra. Dar cand am citit primele randuri, m-am lamurit: e vorba de Papa de la Roma. Cititi si va cruciti:

De ce spunem NU venirii papei in Romania! 
Marturisirea este mantuitoare, ca fii ai Bisericii, clerici si laici putem sa marturisim Adevarul, care este Hristos! Orice diplomatie cade in fata Adevarului!  
1. SE CREAZA CONFUZIE SI MULTI DINTRE ORTODOCSI VOR CREDE CA BISERICA ORTODOXA SI PAPISTASII AR FI O BISERICA, IN TIMP CE BISERICA ESTE UNA SI ANUME CEA ORTODOXA.
CEI CARE AU AFIRMAT TEORIA RAMURILOR SUNT ANATEMATIZATI DE SINODUL BISERICII RUSE DIN EXIL ANATEMA PRELUATA SI DE BISERICA RUSIEI SI PRIN URMARE DE BISERICA ORTODOXA IN PLENITUDINEA EI.  

Șarpele secretos

"Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!". Facerea, 3.14

Din discotecă, direct în focul Gheenei

Tocmai ce-am aflat că Maria, fiica-mea, e o păcătoasă și sunt foarte îngrijorat, pentru că nu știu ce să fac să o salvez. Spun asta pentru că am dat din întâmplare peste un așa-numit "Ghid de spovedanie", scris de arhimandritul Ioachim Pârvulescu și care conține un capitol suculent destinat spovedaniei copiilor. Eu știu ce înseamnă asta, pentru că m-am spovedit în câteva rânduri. Sunt mai multe moduri de a te spovedi, dintre care cel mai interesant și mai lesnicios pentru duhovnic este un fel de alegere a păcatelor de pe listă. Mai precis, el are o listă lungă de păcate și te întreabă, pe rând, dacă le-ai comis, iar tu spui da sau nu. Așa că ajungi să dai răspunsuri la întrebări de tipul următor:

Emma Zeicescu, intre Marquez si Basescu

Unul din textele „subtiri” care au tot circulat pe net in ultimii ani, este o scrisoare atribuita lui Gabriel Garcia Marquez, care, se spune acolo, ar fi pe moarte si s-a gandit sa ne impartaseasca marea lui intelepciune acum, cat nu e prea tarziu. Pentru un iubitor de Marquez, este limpede, inca de la primele randuri, ca textul nu ii apartine scriitorului. Pur si simplu sunt niste insailari nu lipsite de sensibilitate, numai bune pentru a fi citite printre suspine de fetele batrane ale planetei si atat.

Istoria acestei mistificari este urmatoarea.

Vreau să mori!

"Nu mi-a plăcut şi nu-mi place gramatica, de multe ori mă încurc când scriu, nu pun doi de i unde trebuie, nu despart, scriu dintr-o bucată. Dar, cu greşeli gramaticale, pot să scriu ceva de nota 10 pentru literatură" 

Asta declară Tudor Sişu într-un inteviu pentru ziarul Gândul. Tudor Sişu este un cântăreț hip-hop, care a cântat în trupa „La Familia”, împreună cu alt individ, care-și zice Puya. Ce cântă acești oameni? Iată:

Domnisoarele sensibile si tepele

O amica din Targu Mures m-a cautat aseara tarziu pe mess ca sa ma intrebe ce sa faca: primise un mail de la firma S.C. Direct Office S.R.L, care a pus-o pe jar. Pur si simplu, era convinsa ca a castigat 20.000 lei, adica 200.000.000 lei vechi. O suma frumusica, oricui i-ar prinde bine (chiar si lui Tiriac, bani de buzunar).

M-am uitat pe net dupa firma asta si ce am gasit m-a ingrozit. Oamenii primesc mailuri, in care este scris asa: 

Draga domnule XYZ. Avem o veste foarte buna pentru dumneavoastra: Ca in fiecare an, pentru a ne recompensa clientii, organizam trimestrial remiteri de premii. Vestea buna, draga domnule XYZ, este ca ati fost nominalizat castigator la "Suma unica de remis: 20.000 lei". Este adevarat, nu e vorba de o greseala informatica. Nu va vine sa credeti? Intr-adevar, draga domnule XYZ pe numele dumneavoastra a fost emis un Borderou de Remitere, prin care puteti cere premiul de 20.000 lei.

Din 100 de oameni, sunt convins ca 90, citind acest text, capata convingerea ca au castigat 20.000 de lei. Nu-si bat capul, nu se intreaba "dar de ce s-a emis pe numele meu un "Borderou de Remitere" si nu un CEC?" Asa ca se grabesc sa trimita datele personale, conform urmatorulul paragraf din mail:

Final Countdown

Nu stiu cine m-a pus sa ma duc ieri la Selgros. N-am mai fost pe-acolo de multe luni, de obicei umplu cosul pe la Real, Metro sau Auchan. Ei bine, cu toate ca stiu clar ca preturile sunt tot alea, ca oferta e aceeasi, m-am dus la Selgros. Nu aveam de luat mare lucru, as fi putut foarte bine sa ma duc si la magazinul din colt, dar deh, mai frumos e la supermarket, ca au aer conditionat.

Absurdul desavarsit

Broasca mea testoasa - are si un nume, dar imi scapa acum - a ajuns sa manance aproape orice. Cand am luat-o, nu manca nimic. Apoi a inceput sa infulece rosii. Dupa o vreme, s-a dedulcit si la mere. Ei bine, acum cateva zile am prins-o tragand de o bucata de carnat oltenesc pe care nu-l mai putea manca Richi2.

Broasca in blidul lui Richi2

Sila de politica

Unul dintre cititorii blogului imi spune, pe Facebook, ca n-ar fi trebuit sa raman la taranisti. Dar ce-ar fi trebuit sa fac? Sa ma mut la alt partid? Pentru ce sa fi facut asa ceva? Ca sa ma lipesc de diverse pozitii prin administratie? Ca sa fac afaceri cu banii statului? Sau pentru ce altceva? 

Postul dulce

Mai nou (cel putin pentru mine), taranii din piata vand cirese "de post". Am intrebat ce vrea sa insemne asta si mi s-a explicat cu un zambet: fara viermi. Aha, m-am luminat, daca aveau viermi aveau carne. Foarte ingenios.

Cat priveste oferta generala de cirese, mi se pare ca e mult mai serioasa decat in alti ani. Numai ca toate sunt la fel, chiar daca pe unele scrie "de Lipova", pe altele "de Sag". Mari, carnoase si nu tocmai dulci. Tare ma tem ca e vreo noua inventie in materie de productie fortata, ca la merele alea care nu se strica nici in sase luni de zile. Am aflat de la un tip mai cherchelit ca toata lumea aduce aceste cirese de la Arad. Mai mult nu mi-a spus. 

Gasesti si cirese normale, dar foarte rar. Ele sunt mai mici, culoarea merge de la rosu inchis la portocaliu, dimensiunile variaza semnificativ. Alea sigur sunt de prin curtile vanzatorilor.

Congresul - fantomă

Astăzi, fostul și actualul meu partid, PNȚCD are un nou congres. Un congres - fantomă, cu spectre antebelice, lozinci găunoase și lamentații sinistre pe marginea a ceea ce am fost odată (și nu vom mai fi în vecii vecilor). Mult prea bătrânul Ion Diaconescu a ieșit din nou la rampă și a cerut ca toți țărăniștii, inclusiv cei excluși din partid, să participe la reconstrucție.

Gabriel Țepelea - emblemă a PNȚCD

Pierderea paradisului pierdut

Racoasa a fost, multa vreme, pentru Costica, paradisul pierdut. Pe unde a umblat, prin cate locuri a stat cu anii, intotdeauna a fost constient ca orice i s-ar intampla, oricat de rau ar cadea, ii va ramane, totusi, o salvare: satul lui. Totul era acolo: amintiri, rude, locuri, morminte, imagini. Tot, absolut tot. Si cat de bine e sa ai un asemenea loc - paradisul tau pierdut, care poate fi recuperat atunci cand nu mai ai nicio speranta...

Dar Costica a comis eroarea uriasa de a trece la fapte: s-a intors la Racoasa, asa ca a pierdut paradisul pierdut. Acum, daca-i e greu, nu mai are unde visa ca se va intoarce.

Povestea frumoasei Remedios din Macondo

Frumoasa Remedios a fost singura care a rămas imună la această epidemie bananieră. Ea se fixase într-o adolescenţă magnifică, tot mai refractară faţă de con­venţii, mai indiferentă faţă de răutăţi şi suspiciuni, fe­ricită într-o lume cu realităţi foarte simple şi pe potriva ei. Întrucât nu înţelegea pentru ce-şi complică femeile viaţa cu tot felul de corsete şi jupoane, îşi confecţionă o sutană largă din pânză groasă de cânepă pe care nu tre­buia decât să o tragă peste cap, şi rezolvă fără nici o altă formă de procedură problema îmbrăcăminţii, fără să se lipsească de impresia că este goală, care după felul ei de a vedea lucrurile era singura ţinută decentă pe care tre­buie să o ai acasă. O sâcâiră atât de mult ca să-şi taie pă­rul care-i cădea în valuri până la călcâie şi să-şi facă nişte conciuri prinse cu piepteni sau cozi cu panglici colo­rate, încât îşi rase pur şi simplu capul, iar din păr făcu peruci pentru sfinţi. Ceea ce era uimitor în instinctul ei simplificator era că, cu cât respingea mai tare moda în fa­voarea comodităţii şi convenţiile pentru a asculta numai de spontaneitate, cu atât mai tulburătoare părea frumuse­ţea ei incredibilă, şi mai provocatoare comportarea ei faţă de oameni. Când fiii colonelului Aureliano Buendía veniseră pentru prima oară la Macondo, Ursula îşi aminti că în vinele fiecăruia curge acelaşi sânge ca şi în cele ale strănepoatei ei, şi o groază pe care o crezuse uitată o făcu din nou să freamăte: "Deschide-ţi bine ochii, o preveni. Cu

Îngeri printre rafturi

Acum două zile, m-am dus la Auchan după mâncare clonată, procesată, injectată şi îngheţată - că doar n-o să merg să fur găini din curţile oamenilor, prin sate. Mergând eu cu coşul printre rafturi, m-a copleşit sentimentul insuportabil că nu există nimeni, nicăieri, care să ştie de mine, căruia să-i pese de mine, care să stea, altfel spus, cu ochiul aţintit asupra mea. Cu excepţia lui Dumnezeu, desigur. Mă gândeam că dacă ar fi să mă prăbuşesc la pământ, abia atunci un număr de oameni s-ar preocupa de mine: m-ar întreba unde mă doare, la cine să sune, poate unii m-ar stropi cu apă plată (Dorna sau Borsec - altceva n-aş suporta).

O spaimă a copilăriei

Printr-o întâmplare, am reuşit să găsesc scanate şi urcate undeva de un anonim, ilustraţiile din Muc cel Mic de Wilhelm Hauff - ediţia din 1962. Nu am cum să mai ştiu în ce an am citit eu cartea asta, însă pot să spun că ilustraţiile m-au îngrozit cumplit. Ceva în ele mi se părea atât de îngrozitor, încât de câte ori le priveam simţeam senzaţia aia teribilă pe care nu pot s-o descriu nicicum. După ani şi ani, când eram deja adolescent, am regăsit cartea şi am privit ilustraţiile: senzaţia a revenit, intactă.
Aseară târziu, am descărcat pozele şi le-am privit îndelung. Doamne, cât îmi sunt de familiare! Însă efectul acela, spaima de copil, a dispărut. N-aş sputea spune că mă lasă indiferent, e ceva care parcă stă să iasă, nu ştiu cum să mă exprim. Poate, dacă aş avea cartea tipărită, s-ar produce un declic şi aş redeveni copil. Nu sunt sigur că aş vrea aşa ceva. Mă gândesc, însă, că ar fi interesant să mă duc la un psiholog bun cu ilustraţiile astea şi să-l întreb: doctore, ce se ascunde aici?

Nostalgiile lui Costica

Cam odata pe saptamana, la Sinaia, faceam gratare la Costica. Incepeam mereu cu o gustare atat de imbelsugata, incat mai-mai ca ne venea sa renuntam la carnurile fripte. Beam cate doua - trei paharele de tuica, mancam slanina, ceapa, rosii, salam, branza, masline, etc. Apoi frigeam 10-20 de mici, cotlete, pulpe de pui si carnati. Adriana facea un tuci imens cu cartofi prajiti si ne puneam pe ospat. Ma simteam precum Gargantua, insa nu am cum sa fiu ipocrit: imi placea ipostaza. Mai ales ca beam si un vin bun de tot, pe care il procuram de prin partile Urlatilor. 

Gargantua

Omul zilei: Imre Nagy

Unul dintre cei mai cunoscuţi lideri maghiari din secolul XX, Imre Nagy, este considerat drept un adevărat erou naţional în ţara sa natală. El a condus Revoluţia anticomunistă din 1956, deşi provenea tocmai din rândurile Partidului Comunist. Imre Nagy, care a fost arestat de sovietici după înăbuşirea Revoluţiei, a fost adus ca deţinut în România şi ţinut prizonier la Snagov. Ulterior, el a fost trimis înapoi în Ungaria, unde a fost executat după un simulacru de proces. Astfel, Imre Nagy, pentru mulţi dintre maghiari, a împrumutat parcă ceva din aura unui martir. Însă, pentru mulţi dintre ruşi, Imre Nagy nu este altceva decât unul dintre asasinii ţarului Nicolae al II-lea şi a membrilor familiei acestuia. Şi asta pentru că el a făcut parte, în calitate de militar în Armata Roşie, din detaşamentul care l-a păzit pe fostul Ţar al Tuturor Rusiilor şi, probabil, din grupul de şapte persoane care a asasinat familia Romanov.

Trenul lui Sorescu

Marin Sorescu - în opinia mea un poet bun - a scris un text simpatic despre handicapul materiei față de spirit. Se cheamă Drumul și îl pomenește pe Zenon, filosoful grec despre care Bertrand Russell scria așa:

"În această lume capricioasă, nimic nu este mai capricios decât faima postumă. Una din victimele cele mai remarcabile ale lipsei de judecată a posterității este eleatul Zeno. După ce a inventat patru argumente, toate nemăsurat de subtile și de profunde, majoritatea filozofilor care i-au urmat au spus despre el că este numai un șarlatan ingenios, și că argumentele sale nu sunt decât niște sofisme. După două mii de ani de respingere continuă, aceste sofisme au fost repuse în drepturi, devenind temelia unei renașteri a matematicii..."

Sorescu - Pictura

Părăsirea naturii

Pe un site de medicină, găsesc nişte lucruri uimitoare legate de înţepăturile de albine şi viespi. În primul rând, că ele pot fi mortale. Din câte ştiam eu, dacă te mușcă de limbă, ai încurcat-o. Mai departe, aflu că un om normal poate suporta peste 1000 de înţepături, în funcţie de greutate (probabil că eu pot suporta 2000). În sfârşit, sfaturi privind primul ajutor:

Parlamentul de pluta

In anumite zone din Portugalia se cultiva in mod traditional asa-numitul "stejar de pluta". Coaja lui, care se desprinde, cu multa grija, de pe trunchi, o data la 10 ani, se foloseste, printre altele, la confectionarea celebrelor "dopuri de pluta". Frumos si interesant este, insa, faptul ca prima jupuire a stejarului de pluta nu se poate face decat dupa o perioada care variaza intre 30 si 50 de ani, in functie de ceea ce spun specialistii locali, altminteri copacul se usuca pur si simplu. Practic, se intampla ca un portughez care planteaza un stejar de pluta sa nu apuce sa traiasca atat incat sa vada prima coaja curatata. Asa ca de roadele muncii lui se bucura copiii si nepotii, care, probabil binecuvinteaza amintirea inaintasului lor, de pe urma intelepciunii caruia au acum un venit sigur.

Oamenii care planteaza stejari de pluta, cu toate ca stiu ca nu vor apuca sa se bucure de prima recolta de coaja, se ocupa de toate cele tebuincioase pentru ca arborele sa fie plantat asa cum trebuie, sa fie udat, ingrijit, curatat periodic. Singura bucurie si, totodata, speranta a unui astfel de om, este ca peste cateva zeci de ani, truda lui sa foloseasca unor oameni care nici nu s-au nascut: nepotii si stranepotii cultivatorului.

Cred ca cel mai bun parlament ar fi unul format din plantatori de stejari de pluta. 

Serviciile Postei Romane

Sa presupunem ca, exact a doua zi dupa ce ai plecat la mare cu familia, primesti un aviz postal. Ai de ridicat o suma de bani, dar nu stii asta, pentru ca e vorba de Vasile, care s-a hotarat sa-ti plateasca o mai veche datorie si nu e suficient de civilizat incat sa te sune si sa-ti spuna ca a pus banii la posta. Conform regulamentului postei, dupa zece zile banii se inapoiaza expeditorului. Vii acasa, gasesti avizul in cutia postala. El arata asa:

Te duci la posta si intrebi ce e cu avizul asta. Dar nimeni nu stie sa-ti spuna, pentru ca "informatiile despre trimiterile neridicate nu sunt stocate nicaieri". Asadar, nu stii cine ti-a trimis banii, nu stii cati bani au fost. Te duci pe la toate ghiseele si pana la urma cineva accepta, plictisit, sa intre in sistem, cauta acolo data trecuta pe aviz, cauta numarul avizului si, surpriza: iti spune suma. Totusi, o urma exista undeva. Au fost 100 de lei, sa zicem. Dar nimeni nu poate sa-ti mai spuna de unde au fost trimisi banii, sau numele persoanei care ti i-a trimis, pentru ca avizul a fost completat de mana si doar atat, cel care l-a completat fiind postasul. Dupa sase luni, iti amintesti de datoria lui Vasile, il cauti si il faci albie de porci la telefon, la care el iti da replica: "eu ti-am trimis banii, am dovada, insa nu te-ai ostenit sa-i ridici de la posta".

Nu interlopii, ci justiția omoară copii

În Oradea, un individ beat, care conducea cu 160 km/oră a omorât o tânără. El a fost prins - spuneau reporterii - în timp ce încerca să fugă din ţară. A fost dus în faţa judecătorului, care a decis: „va fi judecat în stare de libertate”. Punct.
Când citesc despre lucrurile astea, am o senzaţie de panică amestecată cu disperarea. Mă gândesc imediat la multele cazuri similare petrecute în ultimii ani şi în care ucigaşii au scăpat fără o zi de puşcărie.
Îmi revine în memorie colonelul Bernevig - fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei - care în 1997 a omorât cinci oameni într-un accident produs între Bucureşti şi Predeal. În 2001, el a fost condamnat la trei ani cu suspendare.

Evadare din supermarket

De fiecare dată când merg la supermarket, am un sentiment teribil al inutilității. Mă plimb printre rafturi, nu trebuie decât să întind mâna și să apuc, apoi să bag în coș. Toate sunt acolo, ciorapi, conserve, pungi, mături, jucării, cârnați...o adevărată babilonie. Nu trebuie să fac nimic decât să mă plimb, să apuc și să bag în coș. Nu trebuie nici măcar să dau fuga cu taxiul până pe strada Gării, unde au ouă proaspete. Nu trebuie să îmi fac griji că borșul nu e proaspăt. Nu trebuie decât să am un card în buzunar. Mă cuprinde lehamitea, sila, urâtul: toate sunt acolo, mă duc cu ele acasă fără să fi făcut nimic decât să plătesc. Îmi vine în minte vânătorul din preistorie, care își risca viața pentru a aduce acasă o ciozvârtă de ursus spelaeus. Eu nici de ghioagă n-am nevoie - merg legânăndu-mă din cauza burții, scot o bucată de carton și gata, am ce mânca trei zile.

Coșmar

Îmi aduc aminte de vremea lui Ceaușescu, de cozile imense, de disperarea că „nu mai apuc”, de senzația unică de fericire, de siguranță, care mă cuprindea când umpleam plasele cu mâncare. Era o luptă, luptam ca să trăiesc. Și acum? La ce bun să umplu coșul? Pot să fac asta și mâine, pot să mă duc și noaptea să cumpăr o pâine, dacă rămân fără carne știu sigur că am de unde să mă aprovizionez. Nu, nu, nu e în regulă, simt cum mă cuprinde depresia. Trebuie să evadez, altfel nu mai răspund de mine. Umplu repede de tot coșul și fug la cassă. Plătesc, alerg la mașină, arunc toate de-a valma în portbagaj, mă sui la volan și plec în trombă. Mă duc până la Arad, sau până la Lugoj, pun Pink Floyd sau Led Zeppelin, deschid geamul fără să-mi mai pese de curent: sunt liber, am scăpat.

Sfarsitul prezicatorului

Citesc intr-un ziar ca "Predicatorul fundamentalist Harold Camping, care a devenit celebru pentru ca a prezis apocalipsa pe 21 mai 2011, este internat in spital, dupa ce a suferit un accident vascular usor. Doctorii il tin sub supraveghere stricta pe Camping (89 de ani) incepand de joia trecuta, de cand a fost dus la un spital din California."

Audiobook

Am demarat actiunea "Audiobook". Mai precis, o sa scot o varianta pe CD a "Povestilor Mariei". Am hotarat sa pun doar cinci din cele 7 povesti, ma gandesc ca trebuie sa existe o motivatie pentru cel care cumpara CD-ul ca sa ia si cartea. Poate o sa le vand la pachet, inca nu stiu exact.

Cert e ca lectura va fi facuta de Irina Cojar, actrita la Teatrul National, iar muzica ii va apartine lui Ilie Stoian: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Stoian

Sper sa reusesc si marea lovitura: sa obtin cateva cuvinte spuse de Dan Puric ca introducere.

Irina Cojar

Azi ma duc la tipografie sa vad cat ma costa coperta CD-ului si multiplicarea. 

Partea a doua a proiectului: o sa scriu inca un numar de povesti, pe care o sa le prind in cel putin alte doua volume. In felul asta, o sa am o colectie. Si o colectie se vinde altfel decat un volum izolat. Astea sunt vremurile, trebuie sa ma adaptez.

Despre îngroparea capului sub fustă

Dacă tot am vorbit de furia lui Liiceanu, m-am gândit să pun aici și un fragment din cele publicate de Thoma și care au stârnit mania filosofului (ah, ah, cât de mult s-ar fi bucurat el să fie cel care să le dea în vileag, mă gândesc eu). Zis și făcut. Iată ce-i scria Cioran „caprei metafizice”:

„Dragă Friedgard, e dimineață devreme. N-am putut să mă zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică (Saint Severin), mi-am cumpărat o carte despre Trappisti și n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mințile. Am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ați fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinație perversă pe care mi-o stârnește trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare”.

Servicii duhovnicesti online

Scriam la un moment dat despre modul in care BOR se slujeste de mijloacele tehnologiei moderne pentru a oferi servicii duhovnicesti de calitate, la timp si la un pret acceptabil. Era vorba, atunci, de posibilitatea de a trimite pomelnice online, care se vor citi in anumite biserici (la alegere). Eu, unul, as fi facut o oferta mult mai complexa. De pilda, as fi oferit posibilitatea ca pentru numai 50 de centi in plus, pomelnicele sa fie citite in genunchi. As mai fi dat posibilitatea credinciosilor sa opteze si pentru ora la care sa le fie citite pomelnicele. Desigur, mai sunt multe de facut in aceasta directie, dar dupa cum vad, BOR persevereaza, asa ca nu peste multa vreme, vom avea posibilitatea, cred, sa platim online un calugar care sa vina acasa si sa ne spovedeasca, si cine stie ce alte minunatii. Deocamdata, diversificarea serviciilor duhovnicesti a condus la aparitia unui serviciu online de citit rugaciuni pentru cei care calatoresc. Si, cum o imagine face mai mult decat o mie de cuvinte, priviti:

Relații metafizice cu câini și capre

Dau peste un blog câinesc, unde, printre altele, este citat Constantin Noica:

Am rămas faţă în față, încordați, cu ochii țintă unul la altul, traşi parcî de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele și eu omul. Simțeam că-i e frică de mine și nu mă puteam împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mișca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simțeam că suntem, el câinele și eu omul, fețele unui aceluiași act existential. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relații METAFIZICE cu câinele.

Variante de raportare la ispita

Saptamana trecuta, la Bucuresti, m-am reintalnit cu un vechi amic - Mirel. Nu ne-am vazut de 18 ani, ceea ce nu-i deloc putin. M-a invitat la el - casa mare, frumoasa, amenajata cu gust. O placere sa locuiesti acolo. Am discutat cate-n luna si-n stele, in special despre copiii nostri (are si el o fetita de 9 ani). Apoi, in nu stiu ce context, mi-a povestit o intamplare frumoasa. E vorba de o familie de batrani instariti pe care i-a cunoscut el acum niste ani. Aveau un fiu, de-o varsta cu Mirel. Doamna, de moda veche, l-a indragit pe Mirel si il invita destul de des la cate o dulceata, prilej sa-i povesteasca din vremuri apuse. Pana la urma, intr-o buna zi, doamna i-a facut cadou caseta ei cu bijuterii. Mirel a luat-o, frumos, i-a multumit si a plecat. S-a dus direct la fiul doamnei, i-a spus despre ce e vorba si i-a restituit caseta. Din acel moment, fiul doamnei era avertizat ca mama lui este dispusa sa dea lucruri din casa unor oameni care nu fac parte din familie.

Rasu-plansu

Mi s-a intamplat de cateva ori in viata sa rad si sa nu ma mai pot opri. Erik Hartman, insa, a avut ghinionul sa rada cand nu ar fi fost cazul. Un ras bun, pe cinste, l-a costat cariera. Morala ar fi: ce e mult, strica - indiferent daca ai sau nu vreo vina.

E de remarcat, insa, cum evolueaza uneori lucrurile, intr-un mod pervers, de necontrolat (cred ca asta e o observatie a lui John Lennon). Dupa ce tipul reuseste, cu greu, sa se stapaneasca, ii da cuvantul unuia din sala, care - oroare - e mai "amuzant" decat cel dinaintea lui (urmariti clipul, e irezistibil).

Excesul de tandrete

Daca tot am scris de Irwing Allen, mi-am amintit de alte seriale ale copilariei, unele chiar pentru copii. Spre exemplu, seria Lassie - in care eroina e o catea collie, prietena la catarama cu un baietel orfan. Astazi am uitat cu desavarsire ce se petrecea acolo, dar stiu ca Lassie aparea mai mereu in chip de salvator. Ori aducea o scrisoare, ori latra la timp, ori venea in goana mare, exact cand totul parea pierdut. 

Lassie si prietenul ei

De atunci au inceput sa-mi placa si cainii, nu numai pisicile. Pisici am avut in casa de cand ma stiu, dar caine...doar in curtea comuna, un oarecare Labus, care nu era al meu. Statea langa un copac, legat cu lantul si eu ma duceam sa-l mangai. La un moment dat, atata l-am mangaiat, incat cred ca s-a saturat. A hapait odata la un milimetru de mana mea, pe care ar fi apucat-o daca nu o trageam repede. Aia a fost prima lectie pe care am primit-o despre excesul de tandrete.

Omul zilei: Irwin Allen

In 12 iunie 1916 s-a nascut Irwin Allen, omul care m-a tinut cu sufletul la gura duminica de duminica, ani si ani de zile. Televiziunea Romana importa, in anii 60-70, tot felul de seriale americane si englezesti. Sambata seara ne uitam la Sfantul, ori la Razbunatorii, la Evadatul sau la Invadatorii. Duminica, insa, aveam serial SF: Pierduti in Spatiu, Planeta Gigantilor, Tunelul Timpului. Nu scapam niciun episod. Peste ani, cand Ceausescu suprimase aproape total televiziunea, care emitea doua ore pe zi, aveam obiceiul sa ne amintim - eu si amicii mei - de serialele lui Irwin Allen si sa ne plangem unul altuia: "bai, ce vremuri erau alea...".

Land of the Giants

In vizită la SOV

Mi se întâmplă destul de rar să am vise demne de reţinut. De cele mai multe ori, mă trezesc şi mi se pare că nu am visat nimic. Dar ştiu că asta nu se poate, pentru că omul care nu visează în timpul nopţii, moare. Ei bine, azi noapte am avut un vis din categoria „memorabile”. Eram în vizită la Sorin Ovidiu Vântu. Casa era destul de mare și părea mai degrabă ţărănească. Drept în faţă, se vedeau nişte dealuri împădurite, iar pe direcţia lor se zărea o alee, pe care tot cobora Vântu până la poartă, îmbrăcat într-un halat lung de mătase. Interesant e că nu şchiopăta deloc.

Omul zilei: Saul Bellow

La 10 iunie 1915 s-a nascut Saul Bellow 

Si pe el l-am citit inainte de vreme, dar nu m-a impresionat la fel de mult ca Thomas Mann. Cand m-am dus in armata, la Focsani, l-am poreclit pe unul dintre colegi Hezog, dupa numele unui roman al lui Bellow. Aveam obiceiul, pe atunci, sa poreclesc lumea. Unul era Herzog, altul Pashu, altuia ii ziceam Colopaci si tot asa. Bineinteles ca m-am ales si eu cu tot felul de porecle, printre care una era Lepicanu' - de la mersul meu leganat, ca de pelican.

Herzog, pe numele lui real Marcel, e profesor de matematica in Giurgiu. Nu ma asteptam sa mai dau vreodata de el, dar soarta mi l-a scos in cale dupa mai bine de douazeci de ani, intr-un fel pe care o sa-l povestesc mai tarziu - e vorba, desigur, de una dintre coincidentele care mi se tot intampla.

Frau și cuțitele

Aici, în Timişoara, o mulţime de doamne sunt apelate cu "Frau". Inclusiv învăţătoarea Mariei din anii când învăţa la Lenau era Frau. Lucru uimitor când vii pentru întâia dată în zonă, dar cu care te obişnuieşti după o vreme. Acum chiar glumesc când mă întâlnesc cu câte o cunoştinţă: "Ce faci Frau Lenuţa?"

O individă nerezolvată

Acum doi ani, prin octombrie, mă plimbam ca de obicei cu Richi1 printre blocuri. Pe o alee, în timp ce animalul se ușura, a apărut o femeie cu trei copii - cred că un băiat și două fete. Păreau grăbiți. Când au ajuns în dreptul nostru, Richi1 a dat să se joace cu una dintre fete. Maică-sa (ori ce-o fi fost femeia aia) a început să strige: „Ține câinele! Totuși e vorba de niște copii!” N-am zis nimic, dar individa a continuat să zbiere, așa că până la urmă a reușit să mă scoată din fire. „S-a întâmplat ceva, cucoană?” am strigat și eu. „Aha, agresiv ca stăpânul!” a explodat femeia. „N-ai ce căuta pe aleea asta” „O fi aleea mă-tii”, am supralicitat eu. Și tot așa, până s-au pierdut printre blocuri. De atunci, m-am cam ferit să merg prin părțile alea, pentru că mie nu-mi place scandalul și, în plus, dacă mă stârnește cineva, replica mea este întotdeauna disproporționată: dacă mi se zice o înjurătură, eu răspund cu trei.

Autoportret

No comment

Omul zilei: Thomas Mann

La 6 iunie 1875 s-a nascut Thomas Mann. Omul asta mi-a influentat mie viata intr-un fel pe care nu-l pot exprima. Si totul pentru ca l-am citit inainte de vreme. Cand altii citeau "Elevul Dima dintr-a saptea", eu ma canoneam cu "Casa Buddenbrook". In vreme ce alti puberi de varsta mea le spuneau fetelor, prin parc, cat e de frumoasa luna in noptile de vara, eu le povesteam din "Muntele Vrajit". Mai tarziu, ca student la matematici, imbinam logica rece cu estetismul lui Aschenbach din "Moarte la Venetia", in asa fel, incat numai norocul a facut sa am si aventuri galante. Caci unele fete, satule de problemele frumosului si ale adevarului cu care le impuiam eu capul, preluau initiativa si ma aduceau cu picioarele pe pamant, iar atunci re-descopeream cu oarecare uimire ca mai exista si carne si pasiune si dragoste si lacrimi.

Moartea din perete

Dupa ce vineri am chefuit la Mara Hotel, sambata seara petrecerea celor din promotia 1991 a continuat in alta locatie, undeva in cartierul Cumpatu. Frumos si acolo, placut, intim. Prilej ca oamenii sa depene tot felul de amintiri fara ca muzicantii sa-i asurzeasca. Bineinteles ca am stat iarasi pana dincolo de ora 1 noaptea. Iar duminica, pe la 9 cand m-am trezit, am inteles brusc de ce in basmele romanilor nuntile tin cate o saptamana incheiata. 

Exterminarea prin curbe

Pe drumul Sibiului, vezi la un moment dat un indicator: "Atentie, curbe deosebit de periculoase!" Ma intreb: de ce s-a construit drumul in acest fel? De ce sa faci un drum plin de curbe foarte periculoase acolo unde ai putea gasi alta solutie constructiva? Drumul ala nu este croit printre stanci uriase, ori pe coastele abrupte ale Anzilor. Nu, acolo sunt doar niste amarate de dealuri. Explicatia probabila este ca solutia aleasa a fost mai ieftina. Asa se faceau toate in vremea lui Ceausescu. 

Dar mult mai seducatoare (si paranoica) ar fi o alta explicatie: curbele deosebit de periculoase sunt facute special pentru a mai decima din populatie. Pe linia asta, as fi putut sugera, la vremea respectiva, cateva idei. Spre exemplu, in toate orasele s-ar fi putut sapa, din loc in loc, gropi de 10 metri, care nu ar fi fost acoperite - ca in poza - ci doar semnalizate prin panouri: "Atentie, groapa deosebit de adanca".

Groapa bulgareasca

Tyson și Vătmănița

Am ajuns la Timişoara, aseară, după douăsprezece ore de condus cu câteva pauze şi un ocol pe la Curechiu. Am văzut locurile, am văzut camera unde urmează să petrec o lună. Proprietăreasa e o cucoană de 62 de ani, care a lucrat 20 de ani în Bucureşti ca vătmăniţă. N-am cunoscut până acum o vătmăniţă, trebuia să merg la Curechiu pentru asta. O femeie cât un munte. Când am ajuns, nu era acasă, dădea la sapă pe undeva. Are o voce puternică, aşa cum trebuia să aibă orice vătmăniţă care se enerva, în canicula din anii lui Ceauşescu şi zbiera la călătorii atârnaţi de scări. Mă gândeam că eu, la 62 de ani, probabil o să fiu un moş în baston. În spatele casei e un câine lup pe nume Tyson. Când m-a văzut s-a ghemuit la pământ şi a încercat să se târască rapid, ca să se ascundă, însă nu i-a dat voie lanţul. Vătmăniţa mi-a explicat că soţul ei, care a murit anul trecut, se îmbolnăvise de nervi şi bătea câinele, care a rămas cu o spaimă de bărbaţii cu burtă, cum sunt eu. Cu chiu cu vai, am reuşit să pun mâna pe el şi să-l mângâi. Când am plecat, scheuna a jale.
La Timişoara, frânt cum eram, am oprit pentru două beri. Le-am dus acasă, am făcut un duş. Am deschis televizorul: serviciu întrerupt pentru neplată. Excelent, am luat hotărârea să renunţ la cablu. Nu îmi mai trebuie televizor de azi înainte. Am băut berile, apoi am adormit în sufragerie, prăbuşit pe canapeaua unde doarme, de obicei, Richi2

La Curechiu

Spre sfarsitul lunii am de gand sa ma retrag pentru doua-trei saptamani la Curechiu, unde vreau sa scriu urmatoarele povesti pentru Maria. Am dat peste imagini din acest sat complet intamplator. Apoi am constatat ca preotul paroh al bisericii de acolo are cont pe Facebook. I-am scris un mesaj, in care, printre altele, spuneam asa:

Ciuntirea

Azi, plecare catre Bucuresti. O sa locuiesc la amicul meu Lucica. Am cateva intalniri pe care le consider importante, legate de editia a doua a cartii mele de povesti precum si de varianta ei vorbita. Am de gand sa fac un CD cu o voce cunoscuta (de genul Mircea Albulescu). Singura problema este ca va trebui sa prescurtez povestile, mai precis sa elimin din ele parti intregi, pentru ca altfel inregistrarile ar dura (si ar costa) mult prea mult. Pana la urma, asta nu ar fi un capat de tara, insa cred ca, intr-adevar, intre varianta scrisa si cea audio trebuie sa existe niste diferente. Exact ca in cazul filmelor facute dupa carti.

Problema prescurtarii este, insa, una dramatica. Am muncit la "Povestile Mariei" mult, fiecare cuvant mi se pare ca are importanta lui. Cum sa fac sa ciuntesc textul?

Dupa douazeci de ani

Organizare de exceptie la regasirea de 20 de ani. Am citit cataloagele la scoala, oamenii au povestit ce au facut in ultimii zece ani. Multi sunt plecati, care in SUA, care in Canada. Impresionat sa-i vezi venind de peste mari si tari pentru a-si revedea colegii. Dupa scoala ne-am dus la hotelul Mara. Acolo, pana la inceperea chefului, am discutat cu seful de restaurant, pe care il stiu din vremea in care conduceam SRP. In vremea aia, el lucra la Cabana Vantoreasca. Mi-a povestit ca din fosta zona de protocol n-a mai ramas mare lucru. Dupa ce s-a inchis hotelul Furnica - pentru renovare, chipurile - acum s-a inchis si Economatul. Parte din angajati s-au mutat la Mara (care tine acum tot de Protocolul de Stat), parte au plecat din Sinaia. Destul de trist, dar previzibil. Oricum, viata merge inainte.

Felul in care s-au distrat cei din "promotia 1991" a fost grozav. Chiar daca muzica a fost prea tare, chiar daca s-a auzit si infamul "Jaga-Jaga". O sa scriu mai multe si o sa pun si poze. Acum sunt pe fuga, trebuie sa merg la o alta intalnire, de numai 15 ani.