De-ale lui Zoscenko (49)

Luminile oraşului

Unui locatar din casa noastră comunală i-a venit taică-su de la ţară.

Desigur, omul a venit dat fiind că fiu-său era bolnav. Altfel poate că n-ar fi văzut Leningra­dul pînă la sfîrşitul zilelor sale. Cum însă fiu-su a căzut bolnav, omul a venit.

Fiu-su era chiriaş la noi. Făcea serviciu la un restaurant, unde era ospătar şi era bine văzut.

De prea multă rîvnă, poate, înfierbîntat după munca lui de noapte, odată a ieşit fuga în stradă ca să se ducă acasă şi a răcit în postul său culi­nar, ca să zic aşa. Mai întîi s-a învîrtit de-un guturai, şi şapte zile a strănutat. Pe urmă ră­ceala a trecut la piept şi temperatura s-a ridicat brusc pînă la patruzeci de grade peste zero.

   Pe deasupra, dorind să-şi petreacă în chip ci­vilizat timpul în ziua de odihnă, s-a dus la Pavlovsk să viziteze palatele de acolo şi s-a cam forţat, ajutînd-o pe nevastă-sa să urce în vagon.

Aşa că toate astea luate la un loc au făcut ca omul să se îmbolnăvească în floarea vîrstei.

Şi fiind de felul lui bănuitor, bietul nostru ospătar era încredinţat că n-o să se mai facă bine şi că n-o să mai revină, cum se zice, la îndepli­nirea îndatoririlor sale.

Aşa stînd lucrurile, l-a poftit pe taică-su să vină la Leningrad, ca să-i dea iertăciunea cea de pe urmă.

Nu c-ar fi ţinut el cine ştie ce la părintele său, şi acum, la capătul vieţii, ar fi vrut cu orice preţ să-l vadă; dimpotrivă, vreme de patruzeci de ani nu s-a interesat de el, existenţa lui lăsîndu-l cu totul indiferent. Dar nevastă-sa, văzînd că soţul ei are o temperatură aşa de mare, mai degrabă din amor propriu — ca să fie aşa ca la toţi oamenii — i-a trimis lui tata-socru' o tele­gramă: „Vino la Leningrad, fiul dumitale e bolnav”.

Şi atunci cînd fiul acesta a început să se în­sănătoşească, la Leningrad a sosit, spre surprin­derea tuturor, de undeva, de foarte departe, tai­că-su în opinci, cu un sac în spinare şi cu un toiag în mînă. E drept, după cum s-a văzut mai tîrziu, bătrînul avea în sac o pereche de ciubote pe care, însă, nu le purta din principiu, zicînd că „cel bogat face cum vrea, cel sărac face cum poate”.

Fireşte, toată lumea, printre care şi fiu-său, îşi închipuiau că o să vină un moşneag cuminte, poate evlavios, de vreo şaptezeci de ani, care o să spună lucruri cuminţi şi o să se sperie de toate. Dar a ieşit, cum se zice, taman pe dos.

Moşneagul era al naibii de arţăgos, scandala­giu, mitocan şi mincinos. Pe deasupra, nu c-ar fi fost un contrarevoluţionar, dar era tare rămas în urmă din punct de vedere politic.

Moşneagul s-a şi luat la harţă cu portarul, în curte, şi l-a tras de urechi pe un băietan venit în vizită la unchi-su care stătea aici de doispre­zece ani.

Pe urmă, la comitetul de locatari a avut o dis­cuţie cu preşedintele, încît acesta s-a şi mirat ce concepţii mai au unii despre vremea noastră şi chiar voia să înştiinţeze autorităţile de la domi­ciliul moşneagului.

Colac peste pupăză, moşneagul l-a vîrît de-a binelea în sperieţi pe fecioru-su, informîndu-se, netam-nesam la biroul spaţiului locativ dacă nu poate căpăta o locuinţă ca să rămînă pentru tot­deauna la Leningrad.

Desigur, moşneagul era poate de felul său un om bun la suflet, dar chiar din prima zi de la venirea lui toţi locatarii s-au dovedit a nu fi la înălţime în ce priveşte comportarea civilizată.

Au început toţi să-l ia peste picior, făceau glume pe socoteala lui, tratîndu-l ca pe un prostănac, îşi rîdeau de apucăturile lui provinciale, de la ţară. Şi fiecare căuta să-i spună te miri ce aiureli, aşa cum, bunăoară, îi spunea portarul de fiecare dată cînd îl vedea, subţiindu-şi glasul: „Din ce colhoz ai venit, tinere?”

De altminteri, şi fecioru-su, ospătarul, nu se lăsa nici el mai prejos şi uneori, abia stăpînindu-şi rîsul, îi spunea bătrînului, stînd înadins cu nasul în ziar:

— Azi, taică, să nu ieşi în stradă, că se face razie, îi caută pe ăia cărunţi şi roşcovani.

Desigur, toate astea se spuneau cu destulă afec­ţiune şi fără răutate, totuşi se vede treaba că nu prea îi făceau plăcere bătrînului, care a trăit şaptezeci şi doi de ani şi era de bună seamă mai înţelept decît toţi ăştia luaţi la un loc. Ei, însă, îl socoteau un prostănac, un ţărănoi, şi de-aia îl tratau aşa.

Ceea ce, fireşte, avea un efect negativ asupra comportării sale.

Aşa că atîtea zile cît a stat el aici, tot atîtea scandaluri au fost, cu ţipete, mitocănii şi aşa mai departe.

Pe deasupra, în cea de-a şaptea zi a şederii sale, moşneagul s-a îmbătat într-o berărie şi s-a apucat să facă tărăboi. Au vrut chiar să-l ducă la miliţie. Dar moşneagul a şters-o şi a pornit haihui pe străzi.

Merge el aşa pe stradă şi cîntă. Bătrînel, cu pă­rul alb, îmbrăcat ca la ţară, cît se poate de sim­plu. Şi tot mergînd aşa, vede deodată că s-a ră­tăcit.

Vezi bine, era cu neputinţă să se rătăcească. Mai ales că ştia strada. Dar, beat cum era, s-a speriat şi chiar s-a trezit.

Atunci l-a întrebat pe un trecător pe unde tre­buie s-o ia. Trecătorul nu ştia, aşa că l-a sfătuit să se adreseze organelor de miliţie.

Fireşte, moşneagul nostru s-a sfiit să se ducă la miliţianul din post şi, tulburat cum era, a mai mers vreo două-trei cvartale.

Dar pe urmă s-a dus la un miliţian, cam cu teamă, gîndindu-se că miliţianul o să fluiere din ţignal şi o să ţipe la el.

Dar miliţianul, conform instrucţiunilor regula­mentului de ordine interioară, l-a salutat, ducînd mîna înmănuşată în alb la chipiu.

Gata de scandal şi neobişnuit cu una ca asta, bătrînul, surprins, s-a cam fîstîcit şi a bălmăjit ceva aiurea. Miliţianul, întrebîndu-l ce stradă caută, i-a arătat pe unde s-o ia şi, salutîndu-l din nou, şi-a văzut de-ale sale.

Dar acest mic gest de respect şi politeţe, cu­venit pe vremuri generalilor şi baronilor, a fă­cut o impresie extraordinară asupra moşnea­gului nostru. Bătrînul a început chiar să tre­mure atunci cînd miliţianul l-a salutat pentru a doua oară, dovedindu-i astfel că nu era nici o greşeală la mijloc şi că aşa se cuvenea să fie.

Şi atunci bătrînul, aşa cum s-a aflat mai tîrziu, s-a dus şi la alt miliţian şi din nou a fost salutat, ceea ce i-a pătruns şi mai adînc în sufletul netrebnic.

Desigur, nu ştiu dacă aşa ceva poate să aibă o înrîurire imediată asupra caracterului, dar toată lumea a băgat de seamă că bătrînul s-a întors acasă peste măsură de grav şi, trecînd pe lîngă portar, nu s-a luat la harţă cu el, ca de obicei, ci l-a salutat fără a scoate o vorbă şi şi-a văzut de drum.

Nu ştiu dacă un lucru atît de mărunt, un fleac ca acesta a putut să joace vreun rol în schimbarea caracterului său, dar toată lumea a băgat de seamă că s-a întîmplat ceva cu moş Gavrilov, ceva cu totul aparte.

Unii l-au văzut cum s-a apropiat de vreo două ori de miliţianul din colţ şi a stat frumos de vorbă cu el.

Şi mulţi, cu un fel de a gîndi cam simplu, văzînd schimbarea asta, au pus-o pe seama spaimei pe care a tras-o bătrînul cînd a vrut să-l ducă la miliţie. Dar unii au înţeles schim­barea într-alt fel.

Aşa că un intelectual de la noi din casă, unul care suferă de diabet, a zis aşa despre întîmplarea asta:

— Eu am susţinut întotdeauna punctul de vedere după care respectul faţă de om, laudele şi stima dau rezultate excepţionale. De pe urma acestor lucruri unele caractere îmbobocesc li­teralmente ca trandafirul în zori de zi.

Cei mai mulţi n-au fost de acord cu el, ba chiar la noi în apartament s-a încins o discuţie care n-a dus la nimic.

După vreo trei zile, moş Gavrilov i-a spus lui fiu-su că el pleacă la ţară, chemat de tre­buri urgente.

Unii dintre locatari, vrînd s-o dreagă faţă de moşneag pentru glumele lor proaste, s-au dus să-l conducă la gară.

Iar atunci cînd a pornit trenul, bătrînul, stînd pe platformă, i-a salutat cu mîna la tîmplă pe toţi cei veniţi să-l conducă. Şi toţi au rîs, şi a rîs şi moşneagul, şi a plecat la el la ţară.

   Iar acolo, acum e, de bună seamă, mai ama­bil în raporturile sale cu oamenii. Ceea ce îi va face viaţa şi mai luminoasă, şi mai plăcută.