Tarzan of the apes (25)

Avanpostul umanităţii         

          Odată cu trosnetul carabinei, D'Arnot văzu uşa cabanei deschizîndu-se larg şi silueta unui om prăbuşindu-se în toată lungimea pe podea. Cuprins de panică, francezul ridică din nou arma la ochi, ca să mai tragă o dată în fiinţa doborîtă, dar deodată, în semiîntunericul uşii deschise, desluşi că omul era alb şi o clipă mai tîrziu, îşi dădu seama că-şi împuşcase prietenul şi proteguitorul, pe Tarzan din neamul maimuţelor.

          Cu un strigăt de groază, D'Arnot sări lîngă omul-maimuţă şi îngenunchind, îi înălţă capul, strigîndu-i numele cu glas tare. Nu veni niciun răspuns şi atunci D'Arnot îşi lipi urechea de inima lui. Spre imensa-i bucurie, auzi bătăile regulate. Cu mare grijă îl ridică pe Tarzan pe pat şi apoi, după ce închise şi zăvorî uşa, aprinse o lampă şi examină rana. Glonţul îi produsese o rană vizibilă în ţeastă. O rană urîtă, dar de suprafaţă, fără niciun semn de fractură a craniului. D'Arnot scoase un suspin de uşurare şi începu să spele sîngele ce şiroia pe faţa lui Tarzan.

Curînd, apa rece îl deşteptă şi omul-maimuţă deschise ochii, privind mirat şi întrebător către D'Arnot. Acesta din urmă îi bandajase rana cu fîşii de pînză;   cînd văzu că Tarzan îşi venise în simţiri, se ridică  şi ducîndu-se la masă, îi scrise un mesaj pe care il puse în mînă şi-n care-i explica teribila greşeală pe care o săvîrşise, adăugînd cît era de fericit că nu-l rănise mai grav.

După ce citi mesajul, Tarzan se aşeză pe marginea patului şi rîse.

— Nu-i nimic, rosti el în franceză şi apoi, cum vocabularul nu-l mai servea, continuă în scris:

DACA-AI FI VĂZUT CE MI-AU FĂCUT BOLGANI ŞI KERCHAK, ŞI TERKOZ ÎNAINTE DE I-AM OMORÎT, AI RÎDE DE ACEASTĂ MICĂ ZGÎRIETURĂ.

D'Arnot îi dădu lui Tarzan cele două mesaje care-i fuseseră lăsate.

Tarzan îl citi pe cel dintîi, cu o expresie de tristeţe zugrăvită pe faţă. Pe cel de-al doilea îl întoarse pe faţă şi pe dos, căutînd o deschizătură, nu mai văzuse niciodată pînă atunci o scrisoare pecetluită, în cele din urmă i-o întinse lui D'Arnot.

Francezul îl supraveghease şi-şi dăduse seama că pe Tarzan îl încurca plicul. Cît de bizar ca un plic să constituie un mister pentru un om alb matur! D'Arnot îl deschise şi-i dădu apoi lui Tarzan scrisoarea.

Aşezat pe un scăunaş pliant, omul-maimuţă desfăşură foaia scrisă şi citi:

Către Tarzan din neamul maimuţelor,

Înainte de plecare, daţi-mi voie să adaug mulţumirile mele la acelea ale domnului Clayton pentru bunătatea de care aţi dat dovadă, îngăduindu-ne să vă folosim cabana.

Am regretat mult cu toţii că nu aţi venit la noi, că să ne împrietenim. Am fi fost bucuroşi să fi putut cunoaşte pe gazda noastră pentru a-i mulţumi.

Mai este cineva căruia aş fi vrut să-i mulţumesc, dar care nu s-a mai întors, deşi nu pot crede că ar fi murit.

Nu-i cunosc numele. Este vorba de uriaşul alb care purta medalionul cu diamante la gît. Dacă-l cunoaşteţi şi dacă-i puteţi vorbi limba, vă rog să-i transmiteţi mulţumirile mele şi să-i spuneţi că l-am aşteptat să se întoarcă şapte zile la rînd.

Spuneţi-i, de asemenea, că în locuinţa mea din America, în oraşul Baltimore, va fi oricînd binevenit, dacă va dori vreodată să vină.

Am găsit pe jos, printre frunzele de sub copacul de lîngă cabană, biletul pe care mi l-aţi scris. Nu ştiu cum de v-aţi putut îndrăgosti de mine, dat fiind că n-am schimbat niciodată vreo vorbă şi-mi pare foarte rău dacă e adevărat, dar inima mea e dăruită altuia.

Vă rog să credeţi însă că rămîn mereu a dumneavoastră prietenă,

Jane Porter

Vreme de aproape un ceas, Tarzan rămase cu ochii pironiţi în podea. Din ambele bilete reieşea limpede că nu ştiuseră că el şi Tarzan din neamul maimuţelor erau una şi aceeaşi persoană.

“Inima mea e dăruită altuia” — repetă el într-una în gînd.

Aşadar, nu-l iubea! Atunci de ce s-a prefăcut că-l iubeşte, înălţîndu-l pe culmile speranţei, numai pentru a-l azvîrli apoi în adîncurile deznădejdii?! Poate că sărutările ei nu erau decît semne de prietenie. Cum ar fi putut să ştie, el care nu cunoştea nimic din deprinderile oamenilor? Apoi se ridică brusc şi urîndu-i lui D'Arnot noapte bună, aşa cum învăţase că se cuvine, se trînti pe patul de ferigi pe care dormise Jane Porter.

D'Arnot stinse lampa şi se întinse pe patul de campanie.

Timp de o săptămînă nu făcură altceva decît să se odihnească, D'Arnot învăţîndu-l pe Tarzan franceza. La sfîrşitul acestui răstimp, cei doi puteau conversa cu destulă uşurinţă.

Într-o seară, în timp ce stăteau în cabană, înainte de a se duce la culcare Tarzan se întoarse spre D'Arnot.

— Unde e America? îl întrebă el.

D’Arnot îi arătă un punct în direcţia nord-vest.

— La depărtare de multe mii de mile peste ocean, îl lămuri. De ce întrebi?

— Mă duc acolo. D'Arnot clătină din cap.

— Imposibil prietene, îi spuse el.

Tarzan se ridică şi deschizînd unul din dulapuri, se întoarse cu un manual de geografie mult răsfoit. Deschizîndu-l la o hartă a lumii, spuse:

— Niciodată n-am putut înţelege toate astea; te rog, explică-mi-le.

După ce D'Arnot îi explică, arătîndu-i că tot ce-i albastru înseamnă apă, iar peticele de alte culori sunt continentele şi insulele, Tarzan îi ceru să-i arate unde se aflau ei acum. D'Arnot îi arătă.

— Acum arată-mi America, urmă Tarzan. Şi cînd D'Arnot puse degetul pe America de Nord, Tarzan zîmbi şi-şi aşeză palma pe pagină, acoperind întregul mare ocean care desparte cele două continente. Vezi, nu-i chiar aşa de departe, spuse el, aproape cît lăţimea mîinii mele.

D'Arnot rîse. Cum îl putea face să înţeleagă? Apoi luă un creion şi marcă un punct minuscul pe ţărmul Africii.

— Punctul ăsta, spuse el, e mult mai mare pe această hartă decît cabana ta pe suprafaţa pămîntului. Îţi dai seama acum cît e de departe?

Tarzan chibzui îndelungă vreme.

— În Africa trăiesc oameni albi? Întrebă.

— Da.

— Unde sunt cei mai apropiaţi?

D'Arnot îi arătă un punct pe coastă, la nord de locul unde se aflau.

— Atît de aproape? întrebă Tarzan, surprins.

— Da, răspunse D'Arnot, dar nu-i aproape deloc.

— Şi au bărci mari cu care trec oceanul?

— Da.

— Mergem mîine la ei, decretă Tarzan. D'Arnot zîmbi din nou şi clătină din cap:

— E prea departe. Am muri cu mult înainte de a ajunge la ei.

— Vrei să rămii aici pentru totdeauna?

— Nu, mărturisi D'Arnot.

— Atunci pornim mîine. Nu-mi mai place aici. Mai bine mor decît să rămîn pe loc.

— Mă rog, răspunse D'Arnot, ridicînd din umeri, nu ştiu ce să spun, prietene, dar parcă şi eu. Mai curînd aş muri decît să rămîn aici. Dacă tu pleci, vin cu tine.

— Atunci e hotărît, spuse Tarzan. Mîine pornesc spre America.

— Şi cum ai s-ajungi în America fără bani?

— Ce înseamnă bani?

Îi trebui mult tîmp lui D'Arnot ca să-l facă să înţeleagă, chiar în parte.

— Şi cum capătă oamenii bani? întrebă Tarzan în cele din urmă.

— Muncind în schimbul lor.

— Foarte bine. Atunci am să muncesc pentru ei.

— Nu prietene, răspunse D'Arnot, tu nu trebuie să-ţi faci griji din pricina banilor şi nici n-ai nevoie să munceşti pentru ei. Eu am destui bani pentru doi oameni, chiar şi pentru douăzeci. Am mult mai mult decît e bine pentru un singur om şi dacă vreodată o s-ajungem în lumea civilizată, vei avea tot ce-ţi trebuie.

Aşadar, a doua zi o porniră de-a lungul coastei, spre nord. Fiecare dintre ei ducea o puşcă şi muniţii, în afară de aşternut, ceva hrană şi ustensile de gătit. Acestea din urmă i se păreau lui Tarzan o povară inutilă, aşa că le azvîrli pe ale sale.

— Dar trebuie să te-nveţi să mănînci hrană gătită, prietene, îl dojeni D'Arnot. Niciun om civilizat nu se hrăneşte cu carne crudă.

— Voi avea destul timp să-nvăţ cînd o s-ajungem în lumea civilizată, răspunse Tarzan. Nu-mi place mîncarea gătită şi voi nu faceţi decît să stricaţi gustul bun al cărnii.

Timp de o lună călătoriră spre nord. Uneori găseau hrană din belşug, alteori flămînzeau zile întregi.

Nu întîlniră picior de băştinaş şi nici nu fură atacaţi de fiare. Călătoria se desfăşura miraculos de uşor. Tarzan punea mereu întrebări şi învăţa cu repeziciune. D'Arnot îl iniţie în multe dintre rafinamentele civilizaţiei — pînă şi în folosirea cuţitului şi furculiţei; dar uneori Tarzan le azvîrlea cu dezgust, înşfăca merindele cu puternicele-i mîini bronzate şi le sfîşia cu colţii lui de animal sălbatic.

În asemenea cazuri, D'Arnot îl mustra:

— Tarzan, nu trebuie să mănînci ca o brută cînd vezi că eu mă străduiesc să fac un gentleman din tine. Mon Dieu! Gentlemanii nu mănîncă aşa, e oribil.

Tarzan îi zîmbea cu sfială şi lua din nou cuţitul şi furculiţa. Dar în inima lui le ura de moarte.

În timpul călătoriei îi povesti lui D'Arnot despre sipetul pe care-l îngropaseră marinarii; îi istorisi cum îl dezgropase şi îl dusese la locul de întîlnire al gorilelor, unde-l îngropase din nou.

— Trebuie să fie comoara profesorului Porter! exclamă D'Arnot. Ai făcut foarte rău, dar desigur n-aveai cum să ştii.

Şi atunci Tarzan îşi aduse aminte de epistola scrisă de Jane prietenei sale — cea pe care el o furase cînd veniseră prima seară la cabană — aşa încît îşi dădu seama ce conţinea cufărul şi ce însemna acesta pentru Jane.

— Mîine mergem să-l luăm, îi comunică lui D'Arnot.

— Să ne întoarcem?! exclamă D'Arnot. Dar bine dragul meu, suntem pe drum de trei săptămîni. Ne-ar trebui alte trei ca să ne întoarcem la comoară şi apoi, încărcaţi cu povara aceea uriaşă, pe care au trebuit s-o poarte patru marinari, după cum îmi spui, ne-ar fi necesare cîteva luni bune pînă să ajungem din nou în acest punct.

— E un lucru care trebuie făcut, prietene, stărui Tarzan. Tu n-ai decît să mergi înainte spre civilizaţie, iar eu mă întorc să iau comoara. Cînd sunt singur, umblu mai repede.

— Tarzan, am un plan mult mai bun, îl potoli D'Arnot. Mergem împreună pînă la aşezarea cea mai apropiată, acolo închiriem o barcă şi venim înapoi - de-a lungul coastei ca să luăm comoara, pe care astfel o vom transporta mult mai uşor. E un mijloc mai sigur, mai rapid şi care nu cere să ne despărţim. Ce părere ai de planul meu?

— Foarte bine, răspunse Tarzan. Comoara ne-aşteaptă oricînd am veni după ea; şi cu toate că aş putea s-o iau acum şi să te ajung din urmă într-o lună-două, prefer să nu te las singur pe drum. Cînd văd cît eşti de neajutorat, D'Arnot, mă întreb cum de nu a fost anihilată rasa umană în toate aceste milenii despre care mi-ai vorbit. Ce mai, Sabor ar putea să extermine, cu o singură labă, o mie de oameni de-ai voştri.

 — Ai să ai o părere mai bună despre rasa ta cînd ai să-i vezi armatele şi flotele, oraşele cele mari, grandioasele realizări tehnice. Atunci ai să-ţi dai seama că mintea şi nu muşchii, face ca animalul uman să fie mai puternic decît cele mai cumplite fiare din jungla ta. Singur şi neînarmat, un om nu poate face faţă niciunuia dintre animalele mai mari; dar dacă se adună zece oameni la un loc, ei îşi unesc pe dată minţile şi muşchii împotriva sălbaticilor inamici, în timp ce animalele, fiind incapabile să raţioneze, nu vor gîndi niciodată să se unească împotriva oamenilor. Dacă n-ar fi fost raţiunea, Tarzan din neamul maimuţelor, cît ai fi putut să rezişti tu în sălbăticia junglei?

— Ai dreptate, D'Arnot, răspunse Tarzan, dacă în noaptea aceea a Dum-Dum-ului, Kerchak ar fi sărit în ajutorul lui Tublat, praful s-ar fi ales de mine. Dar pe Kerchak nu-l ducea mintea să profite de asemenea prilej. Nici Kala, mama mea, nu putea să făurească un plan. Ea, pur şi simplu, mînca atîta cît avea nevoie şi cînd avea nevoie, iar dacă proviziile erau foarte sărace, chiar cînd se găsea hrană din belşug, niciodată n-ar fi pus deoparte. Îmi aduc aminte că socotea o prostie din partea mea că mă încărcam cu provizii de hrană cînd porneam la drum şi totuşi era foarte bucuroasă să le mănînce împreună cu mine cînd drumul se dovedea sărăcăcios în ale mîncării.

— Tarzan, deci ai cunoscut-o pe mama ta? întrebă D'Arnot, surprins.

— Da. Era o maimuţă mare, frumoasă, mai voinică decît mine şi de două ori mai grea ca mine.

— Şi pe tatăl tău? întrebă D'Arnot..

— Pe el nu l-am cunoscut. Kala mi-a povestit că era o maimuţă albă şi fără păr pe trup, ca şi mine. Acum înţeleg că trebuie să fi fost un om alb.

         D'Arnot îşi măsură tovarăşul cu o privire lungă gravă.

— Tarzan, îi spuse în cele din urmă, este imposibil ca maimuţa Kala să fi fost mama ta. Dacă s-ar fi putut întîmpla una ca asta, ceea ce mă îndoiesc ai fi moştenit măcar ceva din trăsăturile caracteristice ale maimuţei, ori tu n-ai nici una, eşti om sadea, ba aş spune chiar, eşti progenitura unor părinţi de înaltă distincţie şi inteligenţă. N-ai niciun indiciu cu privire la trecutul tău?

— Absolut nimic.

— N-ai găsit în cabană nimic scris care să fi dezvăluit ceva din viaţa locuitorilor ei iniţiali?

— Am citit tot ce era în cabană, cu excepţia unei cărţi despre care înţeleg acum că e scrisă în altă limbă decît engleza. Poate că tu o poţi citi.

Tarzan scotoci în fundul tolbei şi scoase cărţulia cu scoarţe negre, pe care o înmînă prietenului său. D'Arnot aruncă o privire la titlul primei pagini.

— Este jurnalul lui John Clayton, Lord Greystoke, un nobil englez şi e scris în franceză, spuse el.

Apoi începu să citească jurnalul scris în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, jurnalul în care fuseseră înregistrate amănuntele istoriei pe care o cunoaştem: istoria aventurilor, caznelor şi nefericirilor lui John Clayton şi ale soţiei sale Alice, din ziua cînd părăsiseră ţărmul Angliei şi pînă cu un ceas înainte ca el să fi fost doborît de Kerchak.

D'Arnot citi cu glas tare. Uneori glasul i se frîngea şi era nevoit să se oprească din lectură, din pricina pateticei disperări ce se citea printre rînduri. Din cînd în cînd se uita la Tarzan, dar omul-maimuţă şedea pe vine, nemişcat ca o statuie, cu ochii pironiţi în pămînt. Numai cînd venea vorba despre copilaş, tonul jurnalului pierdea obişnuita notă de deznădejde ce se infiltrase treptat în paginile lui, după primele două luni petrecute de autor pe coastă.

Pasajele care pomeneau despre prunc aveau o nuanţă de fericire întristată, care le făcea şi mai deprimante decît restul.

Una dintre notaţii vădea parcă un spirit aproape optimist:

Astăzi băieţaşul nostru împlineşte şase luni. Şade în poala Alicei, lîngă masa la care scriu — un copil vesel, sănătos, desăvîrşit.

Nu ştiu cum, împotriva a tot ce înseamnă raţiune îl văd parcă bărbat matur, luînd locul tatălui său în societate — cel de-al doilea John Clayton — şi adăugînd demnităţi noi Casei Greystoke.

Iată-l, dorind parcă să întărească profeţia mea, mi-a smuls cu pumnişorii lui durdulii condeiul din mînă şi apoi, cu degeţelele mînjite de cerneală, a pecetluit pagina cu amprentele sale micuţe.

Şi, într-adevăr, pe marginea paginii erau amprentele parţial şterse, a patru degeţele şi a jumătăţii exterioare a degetului mare.

După ce D'Arnot isprăvi de citit jurnalul, cei doi bărbaţi rămaseră cîteva minute în tăcere.

— Ei, Tarzan din neamul maimuţelor, ce părere ai? întrebă D'Arnot. Cărţulia asta nu ţi-a clarificat misterul obîrşiei tale? Păi bine, omule, tu eşti Lordul Greystoke.

Tarzan scutură din cap.

— Cartea vorbeşte numai despre un singur copil, replică el. Şi scheletul lui era în leagăn, unde se vede c-a murit de foame; aşa l-am găsit din prima clipă cînd am intrat în cabană şi pînă cînd grupul profesorului Porter l-a îngropat lîngă zid, alături de tatăl şi de mama sa. Nu, acela era pruncul de care vorbeşte cartea şi misterul obîrşiei mele e şi mai adînc decît înainte, pentru că în ultima vreme începusem să mă gîndesc la posibilitatea de a mă fi născut în cabană. Mi-e teamă că ceea ce mi-a spus Kala era purul adevăr, încheie Tarzan.

D'Arnot clătină din cap în semn că nu. Nu era convins şi în mintea lui se înfiripase hotărîrea de a dovedi corectitudinea ipotezei sale, căci descoperise singura cheie care putea sau să dezlege misterul, sau să-l cufunde pe veci în tărîmurile nepătrunsului.

 O săptămînă mai tîrziu, cei doi ajunseră pe neaşteptate într-o poiană în pădure. În depărtare se zăreau cîteva clădiri împrejmuite de o palisadă puternică. Între ei şi împrejmuire se întindea un cîmp cultivat pe care munceau cîţiva negri.

Cei doi se opriră la liziera junglei. Tarzan îşi potrivi o săgeată otrăvită în arc, însă D'Arnot îi puse mîna pe braţ.

— Tarzan, ce vrei să faci?

— Dacă ne văd, or să încerce să ne omoare, răspunse Tarzan. Prefer să-i omor eu pe ei.

— Poate că sunt prietenoşi, sugeră D'Arnot.

— Sunt negri, fu singurul răspuns al lui Tarzan; şi din nou îşi încordă arcul.

— Tarzan, nu trebuie să faci una ca asta! strigă D'Arnot. Oamenii albi nu ucid la întîmplare. Mon Dieu ! Că multe mai ai de învăţat! Îl plîng pe bădăranul care o să te înfurie vreodată cînd o să te duc la Paris. O să am mult de furcă să-ţi feresc gîtul de ghilotină.

Tarzan îşi lăsă arcul în jos şi zîmbi.

— Nu înţeleg de ce acolo în junglă îi pot ucide pe negri şi aicea nu. Vasăzică, dacă Numa, leul, ar tăbărî acum pe noi, bănuiesc că ar trebui sa-i spun: “Bună dimineaţa, Monsieur Numa, ce mai face Madame Numa?” Aşa-i?

— Aşteaptă mai întîi ca negrii să tabere pe tine şi-atunci poţi să-i omori. Nu lua de bună că oamenii îţi sunt duşmani, aşteaptă să ţi-o dovedească.

— Bine, ripostă Tarzan, atunci hai să ne prezentăm în faţa lor şi să ne omoare.

Şi porni drept peste cîmp, cu capul semeţ şi trupul neted şi arămiu strălucindu-i în soare. În spatele lui venea D'Arnot, îmbrăcat în nişte straie lăsate la cabană de Clayton, căci ofiţerii de pe crucişătorul francez îi dăduseră tînărului nişte haine mai acătării.

La un moment dat, unul dintre negri ridică ochii şi, zărindu-l pe Tarzan, o rupse la fugă spre palisade, răcnind.

Într-o clipă, văzduhul fu cutremurat de strigătele de groază ale grădinarilor care-o luaseră la sănătoasa, dar înainte de a fi ajuns la palisadă, se ivi un om alb cu puşca în mînă, doritor să descopere pricina tulburării.

Ceea ce văzu îl făcu să-şi ridice puşca la ochi şi Tarzan din neamul maimuţelor ar fi simţit din nou gustul plumbului rece dacă D'Arnot n-ar fi strigat tare către omul cu arma ridicată:

— Nu trage! Suntem prieteni!

— Atunci opriţi-vă locului! fu răspunsul.

— Stai, Tarzan! strigă D'Arnot. Ne crede duşmani.

Tarzan îşi încetini paşii, continuînd să meargă agale şi înaintă împreună cu D'Arnot, spre omul alb din poartă. Acesta se uita la ei uluit.

Ce fel de oameni sunteţi? întrebă el în franceză.

— Oameni albi, replică D'Arnot. Ne-am pierdut de multă vreme în junglă.

Omul coborîse puşca şi mergea acum spre el cu mîna întinsă.

— Eu sunt părintele Constantine de la Misiunea Franceză şi sunt bucuros să vă urez bun sosit!

— Părinte Constantine, ţi-l prezint pe monsieur Tarzan, răspunse D'Arnot, arătîndu-i-l pe omul-maimuţă; cînd preotul întinse mîna spre Tarzan, D'Arnot adăugă: Iar eu sunt Paul D'Arnot din marina franceză.

Părintele Constantine strînse mîna pe care Tarzan, imitînd gestul preotului, o întinse şi cuprinse dintr-o privire iute şi pătrunzătoare silueta superbă şi faţa frumoasa a lui Tarzan.

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor ajunse la primul avanpost al civilizaţiei.

Rămaseră acolo vreme de o săptămînă, iar omul-maimuţă, observator ager, învăţă o mulţime de lucruri despre felul de a se purta al oamenilor; între timp, femeile negre cusură costume albe de doc pentru ca Tarzan şi D'Arnot să-şi poată continua călătoria îmbrăcaţi cuviincios.
Cap24