Nils Holgersson (45)

Năboiul

A doua zi era vreme frumoasă. E drept că bătea un vânt destul de puternic dinspre apus, însă lumea era bucuroasă de acest lucru, căci vântul usca drumurile desfundate de ploaia torenţială din ajun.

Cei doi copii din Smoland, Osa, păzitoarea de gâşte şi micul Mats, sosiră pe un drum care ducea din Södermanland spre Närke. Drumul mergea de-a lungul ţărmului de miazăzi al lacului Hjälmar, iar copiii se uitau la gheaţa ce acoperea mai tot lacul. Soarele de dimineaţă îşi revărsase lumina peste gheaţă, care nu părea negricioasă şi neplăcută la vedere, cum e gheaţa de obicei primăvara, ci strălucea albă şi îmbietoare. Cât puteau să vadă copiii cu ochii, era tare şi uscată. Apa de ploaie se scursese printre copaci şi crăpături sau fusese absorbită. Micii drumeţi nu vedeau decât gheaţa în toată splendoarea.

Ei călătoreau spre miazănoapte şi se gândeau de câtă cale ar fi fost scutiţi dacă ar fi tăiat de-a curmezişul marele lac, în loc să-l înconjoare. Ştiau, fireşte, că gheaţa de primăvară e primejdioasă. Cea din faţa lor părea totuşi să le ofere deplină siguranţă. Vedeau că lângă ţărm era groasă de câteva degete. Descoperiră chiar o potecă pe care puteau să apuce, iar ţărmul celălalt li se păru atât de aproape, încât socoteau că n-ar fi avut de mers decât un ceas, nu mai mult.

— Hai să facem o încercare! zise micul Mats. Dacă om avea grijă să nu cădem în vreo copcă, atunci o să fie bine.

Porniră deci pe gheaţă cu inima uşoară. Gheaţa nu era chiar atât de lunecoasă, ci numai bună de umblat pe ea. Vezi însă că deasupra gheţii era mai multă apă decât bănuiseră copiii, iar pe alocuri apa plescăia prin crăpături. Prin astfel de locuri trebuia mers cu multă prevedere, lucru ce nu era greu ziua, pe lumină.

Copiii înaintau cu uşurinţă şi îşi spuneau mereu că fuseseră foarte deştepţi luând-o pe gheaţă, în loc să-şi continue calea pe drumul desfundat de ploaie.

Merseră ei ce merseră şi ajunseră în apropierea insulei Vin. Acolo îi zări o bătrână pe fereastra casei în care locuia. Ea ieşi afară, le făcu semn cu mâinile şi le spuse ceva, să-i prevină să nu înainteze mai departe. Ei nu vedeau însă nicio primejdie în faţa lor. Îşi ziseră că ar fi fost o prostie din partea lor să părăsească drumul pe gheaţă, când totul mergea aşa de bine.

Trecură deci pe lângă insula Vin şi mai aveau de mers cale de încă o milă. Apăria pe acolo era atât da mare, încât ei fură nevoiţi să facă ocoluri lungi, lucru care de altfel îi desfăta.

Se luau, la întrecere să descopere unde era gheaţa mai bună. Nu erau nici obosiţi, nici flămânzi. Ziua era doar lungă, aşa că râdeau de câte ori întâmpinau piedici noi.

Uneori îşi aruncau privirea spre ţărmul celălalt. Părea să fie destul de departe, deşi merseseră un ceas întreg pe gheaţă. Se mirau că lacul era aşa de lat.

— Parcă fuge ţărmul de noi, zise micul Mats.

Nimic nu-i apăra de vântul care bătea dinspre apus cu tot mai multă putere. Îşi strângeau cât puteau hainele pe ei şi se mişcau cu mare greutate. Vântul rece era primul neajuns de care se loveau în călătoria lor.

Ceea ce îi uimea era faptul că vântul vuia straşnic, parcă ducea cu el zgomotul unei mori sau al unui atelier mecanic. Or astfel de lucruri nu existau pe toată întinderea gheţii.

Erau acum la apus de marea insulă Valen şi li se părea că erau aproape de ţărmul de miazănoapte. Vântul se înteţea însă şi zgomotul de care era însoţit deveni şi mai puternic, începând să-i neliniştească.

Li se păru deodată că zgomotul auzit de ei era pricinuit de valurile aruncate cu putere spre ţărm, dar şi acest lucru era cu neputinţă, căci lacul părea acoperit în întregime cu gheaţă.

Se opriră totuşi să cerceteze împrejurimile. Observară atunci, hăt departe, spre apus, unde se aflau insula Björnön şi ostrovul Göksholmslandet, un dig alb care traversa lacul. La început crezură că era o creastă de zăpadă de-a lungul unui drum, dar pe urmă îşi dădură seama că nu era decât spuma unui val uriaş înălţat deasupra gheţii.

Văzând aşa, se luară de mână şi începură să alerge fără să spună niciun cuvânt. Lacul era dezgheţat în întregime spre apus, iar lor li se păruse că dunga de spumă înainta cu repeziciune spre răsărit. Nu ştiau dacă gheaţa se va sparge în toate părţile sau ce avea să se întâmple. Înţeleseră totuşi că erau în primejdie.

Într-un rând li se păru că gheaţa se ridica chiar pe locul pe unde alergau ei, că se ridica şi cobora iar, ca şi când ar fi împins-o ceva pe dedesubt. Pe urmă se auzi o pocnitură surdă în gheaţă, după care deasupra ei se iviră crăpături în toate direcţiile. Copiii vedeau cu groază cum crăpăturile se răspândeau cu iuţeală pe toată suprafaţa gheţii.

Urmară câteva clipe de linişte. Apoi gheaţa începu iar să se ridice şi să coboare. Crăpăturile se lărgeau şi apa ţâşnea prin ele. Ajunseră îndată atât de largi, încât gheaţa începu să se desfacă în sloiuri mari.

— E năboi! zise micul Mats.

— Da, da, e năboi, dragă Mats – zise fata – dar tot mai putem ajunge la ţărm. Să ne grăbim!

De fapt, vântul şi valurile nu mai aveau mult de furcă până să desprindă toată gheaţa de pe lac. Partea cea mai grea fusese făcută prin spargerea ei în bucăţi, dar toate aceste bucăţi trebuiau să fie împărţite din nou şi izbite unele de altele, ca să poată fi zdrobite şi făcute una cu apa. Mai rămăsese încă o întindere destul de mare de gheaţă tare şi fixă, care alcătuia câmpuri largi, neatinse.

Cea mai mare primejdie pentru copii era însă faptul că nu puteau cuprinde cu privirea tot întinsul gheţii. Nu vedeau unde erau crăpăturile mai largi, ca să le poată ocoli. Nici nu ştiau unde se aflau sloiurile mari care să-i poată duce. Rătăceau de aceea încoace şi-ncolo, fără ţintă. În loc să se apropie de ţărm, mergeau spre mijlocul lacului. Îngroziţi de trosniturile gheţii, se opriră în cele din urmă şi începură să plângă.

Auziră atunci un vâjâit prin văzduh şi văzură trecând pe deasupra un stol de gâşte sălbatice. Acestea strigau de nu mai puteau şi din gâgâitul lor cei doi copii desluşiră cuvintele următoare:

— Luaţi-o la dreapta, la dreapta, la dreapta!.

O porniră pe gheaţă, urmând acest sfat, dar nu trecu mult şi iar nu mai ştiură ce să facă în faţa unei crăpături mari.

Gâştele începură să strige atunci iar deasupra lor şi copiii desluşiră în gâgâitul lor cuvintele:

— Staţi pe loc unde sunteţi! Staţi pe loc unde sunteţi!

Copiii nu-şi spuneau nimic auzind acele strigăte, ci stăteau liniştiţi, aşa cum erau sfătuiţi. Nu trecu mult şi sloiurile se apropiară unul de altul, aşa că ei putură trece peste crăpătură. Se luară apoi de mână şi porniră în grabă mai departe. Se temeau, nu numai de primejdie, ci şi de ajutorul pe care-l căpătaseră.

Trecu ce mai trecu şi iar se aflară în încurcătură. Auziră atunci un glas răzbătând până jos la ei:

— Drept înainte! Drept înainte! Drept înainte!

Au mai mers astfel o jumătate de ceas şi au ajuns la capul Lunger, unde au părăsit gheaţa şi au ieşit prin vad la ţărm. Primejdia băgase atâta spaimă în ei, încât, ajungând pe uscat, nici nu se mai întoarseră să vadă lacul, pe care valurile începuseră a rostogoli sloiurile, ci porniră imediat mai departe. După ce merseră o bucată de vreme pe capul Lunger, Osa se opri deodată şi zise:

— Aşteaptă-mă puţin aici, dragă Mats. Am uitat un lucru.

Ea se duse repede pe ţărm. Acolo îşi scotoci traista şi scoase în cele din urmă din ea un galent pe care îl aşeză pe o piatră, unde putea fi văzut destul de bine. Se întoarse apoi la fratele ei, fără să se uite nici măcar o clipă în juru-i.

N-apucase bine să plece înapoi, şi o gâscă mare, albă, se lăsă ca un fulger din văzduh, înşfăcând galentul şi înălţându-se iarăşi, cu aceeaşi iuţeală.