Lolita

Am revăzut, aseară, Lolita - filmul lui Kubrik făcut după romanul cu același nume al lui Nabokov. Filmul, în sine, nu e rău. Față de carte, însă, e ca și inexistent.
Subiectul e simplu: un profesor de 40 de ani, pe nume Humbert, face o pasiune - mai bine zis o obsesie - pentru o fetiță de 12 ani. Se căsătorește cu mama ei numai ca să-i rămână în preajmă. Când femeia moare, profesorul devine tutorele Lolitei și nu mai trăiește decât pentru ea. Până la urmă, are și relații sexuale cu Lolita, folosind diverse trucuri, printre care somniferele. Jocul devine foarte complicat, Lolita are diverse relații paralele cu indivizi maturi - unul dintre ei, pe nume Quilty o și răpește la un moment dat dintr-un spital și vrea s-o transforme în damă de companie în lumea cinematografului. Ea fuge și se mărită cu un tip mai tânăr, cu care rămâne rapid însărcinată.

Când dă de mari greutăți îi scrie tatălui vitreg - profesorul - care vine și încearcă s-o ia din nou cu el, prilej cu care ea îi deapănă toată povestea. Cu disperare, Humbert află cum în toți acei ani în care patima lui devenea tot mai devastatoare, în care fiecare apropiere de Lolita deschidea în mintea lui tărâmuri miraculoase ale fanteziei și erotismului care apoi se închideau lăsând în urmă cicatrici dulci, când fiecare secundă în preajma Lolitei îl făcea să trăiască deopotrivă fantasme erotice și plăcerea perversă a ne-mărturisirii, copila avea de fapt relații sexuale cu Quilty, pe care Humbert îl și întâlnise la un moment dat, într-un hotel. Profesorul sfârșește prin a-l împușca pe Quilty și se duce la zdup, unde scrie romanul Lolita.
Bun. N-aș fi scris toate lucrurile astea dacă nu m-aș fi lăsat cuprins, pe la 9 dimineața, în timp ce degustam cafeaua Amaroy, de sentimentul că acolo nu e pură ficțiune și că patima profesorului este perfect posibilă. M-am pus în locul lui și am realizat, cu oarece spaimă, că aș putea-o trăi și eu. Nu știu de unde mi-a venit, cert e că și atunci când citeam cartea empatizam cumva cu bietul Humbert.