Maturizarea cu ajutorul poliției

Miercuri, fiind Family Day - deci totul la jumătate de preţ - ne-am dus la Oktoberfest, care se ţine peste drum de şcoala Mariei. Vechea poveste: căluşei, carusele, rollercoaster, dulciuri, bere etc. Eu m-am plictisit până peste cap de toată treaba asta, dar Maria, precum toţi copiii, ar sta numai acolo dacă s-ar putea. Aşa că i-am propus să mergem cu bicicletele. Să tot fie vreo zece kilometri în linie dreaptă de acasă până la şcoală, dar ţinând cont că se merge pe traseele de bicicletă care şerpuiesc pe unde ştiu ele, mai mult că sigur că am făcut peste 15 kilometri. La un moment dat, am greşit drumul şi am ajuns să intersectăm un bulevard pe care sunt plantate şine de tramvai. Am apăsat pe buton, s-a făcut roşu, am trecut. Dar roşul ăla ţine doar cât să treci primul sens. Eu, văzând că nu vine nimic din dreapta, i-am zis Mariei „Hai” şi am trecut şi celălalt sens, pe roşu, fără să văd că exact acolo, parcată pe trotuar, stătea maşina poliţiei. Numai ce-am ajuns, că au şi început să strige la mine. Le-am spus frumos că vorbesc numai engleză. Unul dintre ei ştia, aşa că am purtat cu el următorul dialog.

- Ştiţi că aţi trecut pe culoarea roşie?
- Da? Nu am văzut, sunt concentrat la traseu, se pare că ne-am rătăcit.
- Da, aţi trecut pe roşu.
- Dar eu am apăsat butonul şi am trecut când s-a făcut verde.
- Acel verde era doar pentru prima bandă de mers, pentru a doua trebuia să mai aşteptaţi
- Ah, nu mi-am dat seama.
- E fetiţa dumneavoastră?
- Da, mergem împreună la Oktoberfest
- Aveţi un paşaport la dumneavoastră?
- Nu am niciun act, am plecat cu bicicleta, actele le am în maşină.
- Aveţi un card sau bani la dumneavoastră?
- Am doar nişte mărunţiş pentru ringișpil (aici am scos punguţa cu doi bani ca să fiu mai convingător)
- Aha. Atunci data viitoare să fiţi mai atent şi să nu mai treceţi pe roşu. Amenda este 45 de euro.
- 45?!?!?! Oh, my God! Mulţumesc mult, danke, acum am învăţat lecţia.
Ne-au lăsat în pace şi ne-am tot dus.
Dar adevărata problemă abia acum avea să vină. Pentru că Maria m-a întrebat:
- Tata, tu chiar nu ai văzut că era roşu?
- Ba am văzut, cum să nu văd.
- Şi atunci de ce ai spus minciuni?
- Ca să nu plătesc amendă, am replicat eu cu jumătate de gură.

Apoi m-am gândit cu tristeţe că asta a fost o fază pe care nu mai am cum s-o dreg vreodată. Toată teoria aia cu „să spui numai şi numai adevărul” s-a spulberat într-o secundă, iar Maria ştie acum că există situaţii în care o minciună te poate salva de la ceva care nu-ţi convine. Uite-aşa se maturizează copiii.