Demnitatea
loveste din nou
Printre gogomăniile spuse în ultimele zile în legătură cu
aderarea la Schengen a fost şi asta: că vom negocia problema „cu demnitate, nu
în genunchi”. Bravos, naţiune! Îmi închipui că toate instituţiile europene ar
trebui să convoace discret reuniuni de urgenţă ca să ia act de marea veste: la
Bucureşti, odată cu ghioceii, a scos capul şi demnitatea de sub nămeţii
politicii.
Povestea asta cu „demnitatea” e mai veche: şi despre aderarea la UE spun unii că n-ar fi fost negociată „cu demnitate”; şi spre comparaţie, dau exemplul Poloniei, care nu s-a lăsat „îngenuncheată”. În cazul Poloniei, e simplu: chiar a negociat; nu cu demnitate, ci eficient. La noi, chestiunea e un pic mai nuanţată: de fapt, am avut o foarte bună echipă tehnică de negociere, condusă de profesorul Vasile Puşcaş, dar „peste ea” s-a băgat politica guvernului, care a funcţionat pe principiul „zicem ca ei şi facem ca noi”. Aşa că la multe capitole nu s-a prea negociat nimic, guvernul român i-a spus „da” cu gura până la urechi Comisiei Europene, dar n-a făcut ce promisese. Ca dovadă – întârzierile în aplicarea unor reglementări europene şi unor angajamente din Tratatul de aderare. Diverşi oficiali europeni de rang înalt au învăţat de atunci lecţia – greu, dar au învăţat-o: România promite şi nu face. Fentează.
Aşa că scoaterea de la naftalină a „demnităţii” nu e decât
încă un artificiu al unor inşi care au exersat practica trăncănelii în
studiourile TV şi cred că abureala de acest tip (menită să umfle un pic pieptul
poporului copleşit de criză) merge şi peste graniţe. Nu merge. Informaţiile
circulă repede (şi nu doar prin canalele TV preferate de guvernanţi), aşa încât
accesul de demnitate al corului condus de Crin Antonescu (căci el e principalul
exponent al discursului de acest tip) n-are cum fi luat în serios. Motivele
sunt foarte simple: dacă demnitatea chiar ar fi o valoare pentru politicienii
români, i-ar găsi o întrebuinţare şi „la intern”, n-ar flutura-o doar pe sub nasul
miniştrilor germani sau olandezi. Nu de alta, dar nu poţi vorbi despre
demnitate în numele unui guvern al cărui premier e acuzat de plagiat de o
comisie a Universităţii şi se face că plouă. Nu le poţi vorbi aşa tocmai
nemţilor, ai căror miniştri acuzaţi de plagiat şi-au dat demisia (cu o ultimă
resursă de demnitate) nu doar pentru că au fost dovediţi de comisii
universitare, dar şi pentru că opinia publică a fost indignată. Nu poţi negocia
„demn” cu Uniunea Europeană când acasă faci tot felul de tertipuri pentru a nu
lăsa Justiţia să funcţioneze independent. Nu ai cum să fii credibil în accesele
de demnitate ultragiată atunci când raportul Comisiei Europene spune că ai în
guvern miniştri cercetaţi penal şi, fără nici un pic de demnitate, răspunzi că
oficialii europeni „au numărat greşit”: adică dacă nu-s trei, ci doi, Guvernul
devine cu 33% mai „demn”?
Gogoriţa asta cu „demnitatea” în raporturile cu alte ţări e
de secolul XIX sau de regim autist. Coreea de Nord îşi exprimă „demnitatea”
dând drumul la câte-o rachetă şi aplaudând intern că „le-a făcut-o”
americanilor. Pentru comunismul dinastic din Coreea de Nord, are o oarecare
logică. Dar între ţări democratice şi partenere cum sunt cele din UE, tunurile
verbale de acest tip nu sunt decât o formă de auto-etichetare: „noi,
subsemnaţii, politicieni români, dintre care unii cercetaţi penal, alţii
scăpaţi de anchete şi conflicte de interese prin tot felul de şemecherii
nedemne, vă rugăm să ne primiţi în Schengen aşa corupţi cum suntem, că dacă nu,
o să facem o criză de demnitate la televizor”.
Că România îndeplineşte condiţiile tehnice pentru intrarea
în Spaţiul Schengen – e adevărat. Că, dincolo de asta, unele guverne din UE tot
repetă că avem o problemă gravă cu corupţia şi ai noştri se fac că nu pricep –
are un oarecare sens: se simt cu musca pe căciulă. Dar să invoci „demnitatea”
când eşti acuzat tocmai de comportamente nedemne e o dovadă de submediocritate
politică şi demagogie crasă.
Mircea Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu